Septembrie - începe şcoala!

Septembrie e, mai peste tot în lume, luna începerii şcolilor. Şi mai peste tot găseşti în ziare sau asculţi la radio sau vezi pe micul ecran cam aceleaşi plângeri, cam aceleaşi nemulţumiri vizând costul manualelor, lipsa de igienă, de profesori calificaţi, de programe conforme cu cerinţele moderne, care or fi acelea.
Ca un făcut, fiecare nou ministru al educaţiei, fie el neamţ sau francez sau italian sau român, are ceva de schimbat, de anulat, de completat, în fine, de pus la punct. Un punct care urgent devine virgulă în momentul în care se schimbă administraţia. Motiv de campanie elec­­to­­rală, dar şi motiv de luptă sindicală, învă­ţă­mân­tul e tot mai mult un soi de "lucru în sine", o temă problematică şi pro­blematizabilă, cu tot mai puţine legături cu "subiectul". Iar subiectul e şcolarul, elevul, studentul, cel care îşi vede tot mai rar şi mai puţin părinţii ocupaţi sau absenţi şi a cărui familie (măcar ca număr de ore petrecute împreună) e şcoala, o familie apatică şi dezinteresată şi ea, precum cea naturală. Nimeni nu mai are timp pentru lucrurile fundamentale. Pentru dialog, de exemplu. Părinţii sunt ocupaţi să facă bani, acasă sau aiurea în lumea asta mare, diriginţii sunt şi ei obosiţi şi plictisiţi să fie înlocuitori de părinţi, profesorii sunt tot mai puţin dispuşi să vadă cam ce le-ar trebui celor din bănci ca să stea cu drag acolo şi să nu caute prietenii dubioase, dar atractive, care să-i facă să se simtă, în sfârşit, părtaşi ai propriei lor vârste, dificile şi lăsate de izbelişte.
Campanii peste campanii pentru omnipotentul internet, pentru cornul cu lapte, pentru informatică, pentru ceea ce se crede că s-ar cere de urgenţă într-un anumit moment al vieţii şcolare. Sentimentul meu este că vorbim de două lumi paralele, lumea şcolarilor, a acelor fiinţe modelabile vârâte într-un malaxor uriaş, şi lumea programatorilor, a celor care imaginează răs­punsuri la întrebări pe care nu le cunosc. Confuzia şi haosul nu ne aparţin numai nouă aici. Ele sunt vizibile peste tot, dintr-o parte în alta a continentului, ca să mă rezum doar la criza şcolii europene. Cu uimire se constată în nenumărate ţări de veche tradiţie, cu universităţi de peste o mie de ani, că absolvenţii de liceu nu mai ştiu nici vorbi ca lumea şi, vai, nici scrie corect în limba naţională, că totul se "simplifică" sub impulsul conciziei sms-urilor, că vocabularul se restrânge la un pumn de cuvinte.
Şi, în consecinţă, dialogul la fel. Copiii, mai mari sau mai mici, ajung să "discute" între ei prin hohote de râs, prin fluierături, prin pumni, prin îmbrânceli. Poate părea paradoxal, dar sărăcia de cuvinte duce la sărăcia de simţire, la secătuirea sentimentelor, la împuţinarea reacţiilor în faţa acestei lumi cu dramele ei din ce în ce mai multe, la care de mic eşti împins să devii imun.
Lucrurile pe care nu le putem numi nu există. Ce mai înseamnă pentru şcolarii de azi cuvintele sensibilitate, afecţiune, loialitate, blândeţe, generozitate, a căror substanţă nu au cunoscut-o niciodată, n-au fost ajutaţi să o identifice, s-o simtă, s-o preţuiască? Aşa că-i mult mai simplu să vă­ru­im pereţii, să curăţăm toaletele, să ştergem de praf cataloagele de anul trecut, să dăm un pic de lustru. Dar nici lucrurile astea nu ne sunt la îndemână! Vom pune accent deci pe ecuaţii, pe descrierea frunzei şi a peţiolului, pe legea gravitaţiei, pe formula apei. A apei de ploaie cu care ne prefacem că vindecăm răni profunde. Ale acelei părţi neidentificate pe niciun atlas anatomic, numite suflet. Care, neputând fi identificat, nu există deci, dar care ne doare al dracului de tare, prea târziu, când am trecut de toate şcolile, atât de târziu că nu se mai poate face nimic.