Te trezeşti dimineaţa convins că vei avea, în sfârşit, o zi frumoasă. Porneşti spre serviciu optimist, dar pe drum doi pensionari, vevini, se plâng de veniturile mici cu care sunt nevoiţi să jongleze în fiecare lună. La serviciu, colegii se lamentează şi ei de cerinţele exagerate ale şefilor, de program sau de leafă. Pe seară, stabileşti să ieşi în sat cu prieteni, dar şi ei ţi se plâng de una de alta .
După ce locul şi ora au fost bătute în cuie, te sună şi, în loc de scuze, se plâng că nu mai au timp să ajungă, că nu mai au bani şi că nu mai suportă cum toţi vin şi le cer câte ceva. Pe scurt, îţi spun că „e naşpa !”. Lucrurile merg din rău în mai rău sau cel puţin aşa îşi spun cei din jur. „În satul ăsta, nu se mişcă nimic”, „dacă nu ai pile, nu ai cum să reuşeşti” sau „viaţa e în altă parte” sunt expresii deja tocite.
Pofta milencenilor pentru tânguială şi văicăreală se explică prin moştenirea obiceiului de la generaţiile anterioare, dar şi prin avantajele pe care aceste deprinderi le oferă, explică psihologii. „Avem de-a face cu un nivel scăzut al orientării milencenilor către rezultate şi atingerea obiectivelor.
Oamenii s-au obişnuit să piardă timpul pentru a explica de ce nu funcţionează lucrurile în loc să investească timp pentru a găsi soluţii”.„Ne văicărim pentru a atrage atenţia, pentru a ne afirma, pentru a ne face auziţi, pentru a face «ceva»”, considerăm şi noi.
Credem că alegem această modalitate pentru a fugi de răspundere. A nu te plânge de nimic înseamnă, de fapt, a recunoaşte că eşti responsabil pentru ceea ce se întâmplă în viaţa ta şi a-ţi asuma eşecurile.
Nu este de mirare că sentimentul demoralizator şi dorinţa de a fugi cât mai departe a traversat secolele, de la bejenarii timpurilor trecute la sutele de mii de români de azi, care au ales să plece din cauza mizeriei sociale şi a lipsei de perspectivă.
Milencenii s-au obişnuit să se plângă ! Văicăreala şi dorinţa de supravieţuire se înscriu în modelul nostru cultural dominant. Această cultură de supravieţuire îşi are rădăcinile în secole de existenţă. Uitaţi-vă în istoria noastră şi veţi vedea că suntem în esenţă un popor de supravieţuitori.
Cât despre lipsa de implicare a milencenilor în viaţa publică, se spune că nu avem de-a face cu o atitudine de «delăsare» în faţa «sorţii», ci de neîncredere în faţa instituţiilor. Această neîncredere datează şi din timpul comunismului şi, din motive diferite, s-a consolidat în post-comunism.
Ca să te implici, să nu te mai văicăreşti, trebuie mai întâi să ai un minimum de încredere, de speranţă că există şanse semnificative să iasă ceva, apoi trebuie să înţelegi cum funcţionează această «implicare», ce pârghii de acţiune ai tu la dispoziţie şi cum funcţionează ele.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu