Gheorghe Vasilache, lăutarul

Există oameni de cultură în localitate, dar nu pot face nimic împotriva poluării actului cultural. Dar în primul rând există şi oameni prin care cultura tradiţională dăinuie. Gheorghe Vasilache are 78 de ani şi la vârsta aceasta se poate considera veteranul lăutarilor din comună. „Eu am fost aici în sat prestator de servicii la Cooperativa de consum, dar existenţa mi-am câştigat-o cu acordeonul. Am fost lăutar”. Aşa se prezintă cel mai vechi lăutar din aceste părţi ale globului pământesc. Astăzi nu mai poate cânta, fiindcă de-a lungul carierei sale de muzicant pe la nunţi, botezuri şi alte cumetrii, care a durat peste 50 de ani, auzul l-a mai lăsat. Că nu-i tot una să sufli în trompetă în urechea altuia sau să cânţi la acordeon cu trompeta în ureche. Azi poartă un aparat auditiv. „Eu şcoală multă n-am avut. Patru plus patru clase, că aşa se făcea pe atunci, dar mi-am văzut de acordeonul meu şi nu m-a interesat ce fac alţii”, mai spune Gheorghe Vasilache. Cu acordeonul la subraţ, a colindat teritoriile din jurul satului natal şi de fiecare dată era încurajat să continue. Aşa a dus-o până când auzul l-a părăsit şi nu mai putea cânta ca Beethoven în surdină. „Meseria de muzicant n-am învăţat-o, am furat-o.” Aşa spune el şi face cu degetele semnul respectiv.
Gheorghe Vasilache a practicat lăutăria vreme de 50 de ani. După care s-a dedat instruirii ucenicilor în această meserie. Poet prin vocaţie, lăutarul nu uită să ne spună că pentru el „acordeonul a fost ca un bec aprins în noapte. În jurul lui se adună fluturii”. Fluturii fiind, dacă se înţelege, tinerii satului care nu se puteau abţine să nu tresalte la auzul notelor melodioase care se rostogoleau din burduful acordeonului direct pe ringul de dans. A cântat orice: de la cunoscutele hore populare moldoveneşti la tango şi vals. Mai nou învăţase twist sau chiar manele. Note muzicale n-a învăţat niciodată. Cânta după ureche, ca greierii. Iar când urechea l-a lăsat a început să-i înveţe pe alţii să cânte. A instruit câteva generaţii de lăutari, care acum îi poartă recunoştinţă. Ce-l doare pe el mai mult acum este faptul că din tot ce a adunat pentru comuna pe care o reprezintă cu cinste - instrumente muzicale, melodii, datini şi obiceiuri - toate s-au dus pe apa sâmbetei. „Am adus aici prin prietenii pe care i-am avut la Filarmonică sute de instrumente. Numai de la Hudeşti am adus vreo 25. Când am mers să văd ce s-a ales din ele n-am găsit decât un contrabas spart şi fără coarde”. Aşa se mai întâmplă câteodată. Aduci valori care se transformă apoi în lemne pentru aţâţat focul în sobă. „Totul s-a distrus aici la Mileanca. După război au rămas acareturile boiereşti ale lui Holban şi Bălan Costache. S-au distrus. Tot aşa s-au distrus şi clădirile CAP-ului mai târziu. Cineva a încercat să facă o brutărie, dar s-a distrus şi aia. Altul a vrut să facă o aducţiune cu apă, dar au ruginit ţevile fără să curgă o picătură. Păi ce-i mai bun acum decât pâinea şi apa? Dacă şi de astea ne batem joc... A mai venit cineva şi a încercat să facă un complex comercial, cu magazin comercial, restaurant, baie comunală, dar n-a apucat nici măcar să termine de făcut gardul, că din partea cealaltă începea să se fure”, s-a plâns lăutarul de starea jalnică în care a ajuns această comună izolată: „Eu am să mor şi n-o să apuc să fac o baie acolo!”, continuă el să ne povestească cu înţeles adânc.
Timpul liber rămas acum la dispoziţie îl dedică poeziei. În versurile sale îşi aduce aminte de trăirile sufleteşti care i-au luminat întregul parcurs al existenţei sale. Şi mai cu seamă de tatăl lui, care i-a cumpărat primul instrument muzical, pe vremea când abia împlinise 14 ani. Lui şi în general ţăranului din zona Mileanca, Gheorghe Vasilache le-a scrijelit ca un răboj pe piatra de temelie a comunei versurile: „Biruri grele duce-n spate /Peste ghebul care doare/ A le duce nu mai poate/ Şi nimeni nu-i dă crezare”. Trecând cu vederea vremurile de odinioară, lăutarul de la Mileanca nu-şi poate stăpâni ideea de a a-şi aminti: „Când eram necăjit luam acordeonul şi mă simţeam uşurat. La petreceri alţii se distrau, dar eu eram la muncă. Unii mă lăudau, iar alţii mă înjurau, dar eu îmi vedeam de treabă că trebuia să vin cu bani casă. M-am simţit bine în viaţă, dar la asta a contribuit şi muzica”.
(Anul 6, nr. 618. Miercuri, 14 Oct 2009,Monitorul de Botoşani, "Lăutar în comuna atestată de pe vremea lui Ştefan cel Mare",Reportaj - Florentin FLORESCU)