Editorial: Paranoicul...de lângă noi!

Pe când eram director de şcoală, am întâlnit un caz de paranoia.
O învăţătoare cu vise romantice trăia cu convingerea că e urmărită şi persecutată de două învăţătoare tinere. Relatarea ei avea o logică impecabilă: lega de minune locul, timpul şi faptele, concluziile curgeau firesc, eleganţa exprimării nu era umbrită, decât puţin, de furia neagră împotriva celor două. Cam asta făceau fetele în mintea bietei femei: o urmăreau, tocmeau şoferi s-o claxoneze, unelteau în satul natal cu bătrânii care-o şuşoteau, instigau elevele să râdă de ea ş.a.m.d. Dacă nu aş fi cunoscut locul, o şcoală obişnuită, în care fiecare îşi vedea de treaba lui, poate aş fi căzut în capcana logicii ei bolnăvicioase. N-ai fi bănuit nimic din grozăviile care i se plimbau prin cap, dacă i-ai fi ascultat vorba domoală.
Probabil că diagnosticul meu nu e tocmai corect. Nu sunt de specialitate. Vreau doar să spun că aşa am luat cunoştinţă de maladia din titlu.
Pe scurt, e vorba de o boală psihică, un delir sistematizat dezvoltând conflictul dintre persecutat (subiectul) şi persecutor(i) (celălalt, eventual toată lumea). Lucrurile stau exact invers: subiectul îi chinuieşte pe cei din jur, îi acuză, îi reclamă, îi târăşte în procese, îi ponegreşte. Nu există tratament, există numai peleative: bolnavul este mutat într-un alt colectiv, într-un alt sat, unde o va lua de la început, cu aceeaşi îndârjire.
Paranoicul e un învingător, deşi crede despre sine că este victima perfectă.
La un nivel mai înalt, politic sau religios, întâlnim boala în forma ei avansată. Fanatismul.
Fanaticii sunt paranoici dedicaţi unui scop înalt. Pentru ei, realitatea nu e decât un pretext, o împrejurare care poate şi trebuie schimbată, în vederea atingerii acelui scop. Elementele înconjurătoare sunt tot atâtea dovezi ale dreptăţii pe care o slujesc cu abnegaţie. Fanaticii nu au conştiinţa relativităţii, nu fac paşi înapoi, nu cad niciodată pe gânduri. De asemenea, sunt neobosiţi în revendicarea dreptăţii, extrem de ingenioşi şi persuasivi. Dacă-i asculţi fără să priveşti atent în jur, adevărul lor este strigător la cer.
Te şi miri cum s-a putut trăi în condiţiile astea şi încuviinţezi, bucuros, măsurile extreme care se impun: jupuirea, împuşcarea, arderea sau sugrumarea adversarilor care complotează.
Discursul fanaticilor de serviciu n-ar fi nici pe departe atât de periculos dacă n-ar fi colportat de o a treia categorie de bolnavi: conspiraţioniştii.
E plină lumea de ei şi, în consecinţă, de nenumărate conspiraţii, societăţi secrete, agenturi, servicii. Teoria conspiraţionistă e seducătoare şi logică – dar abjectă şi ilogică în acelaşi timp. Ilogică, pentru că explică orice nenorocire neapărat prin intervenţia unor duşmani exteriori, străini. Iar abjecţia ei – vinovatul se află numai şi întotdeauna de partea cealaltă a barierei.
Când veţi vedea un conspiraţionist care-şi pune întrebări elementare şi de bun simţ, e cazul să intraţi la bănuieli. E clar că se preface!
Prin urmare, fanaticii şi colportorii sunt paranoicii oficiali. Ei sunt bolnavii noştri sănătoşi – care ne otrăvesc viaţa.
Ei nu se prefac.
Răul pe care-l înfăptuiesc cu rânjet sardonic pe buze (na, c-am căzut şi eu în capcană) vine din convingerea că aşa vor vindeca lumea, distrugând-o definitiv.
Pe lângă ei, suferinzii de la psihiatrie par nişte cetăţeni cumsecade!