Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re şi însă­nă­to­şire duhovnicească şi trupească pentru toşi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu.
Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­ţătură în limba română despre viaţa sfin­­tei o găsim în "Cartea românească de în­vă­ţă­tură" a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe ţăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinţii ei, oa­meni de neam bun şi cre­dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii şi milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în lo-calitatea Madite pentru dra­­gos­tea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, "fiind într-o bi­serică a Precistei" a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: "Ori­ci­ne vo­ieş­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a îm­păr­ţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a fă­cut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moş­te­ni­re şi, "părăsind frumuseţea acestei lumi", s-a re­­tras "în adâncul pustiei". S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­ţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ţi­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în do­rinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile bine­­cuvântate de viaţa pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos şi a Sfin­ţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mă­­năstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a înăl­ţat duhov­ni­­ceşte în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca şi ca atâţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­şire.

Intr-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părinteşti. Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine.
A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină.