Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea (Luca 6, 31) Proverbul acesta biblic, mai precis cuvântul Mântuitorului Hristos care a devenit proverbial în traditiile creştine, este numit şi Legea de Aur a creştinismului, pentru că intr-adevăr nu poate fi nimic mai presus şi mai implinitor al datoriei conştiintei oricărui creştin decât să răsplătească să se poarte cu aproapele său nu mai mult şi nu mai putin decât aşa cum el doreşte ca ceilalti să se poarte cu el. Atât de mare impact a avut acest principiu in traditiile creştine, că nu mai departe decât in sânul poporului român, el a fost parafrazat şi îl cunoaştem sub o formă mai simplă şi anume: "Ce tie nu-ti place altuia nu-i face".La intrebarea simplă: de ce mă comport eu cu altii aşa cum vreau ca ei să se comporte cu mine, răspunsul ar fi că din cauza unei datorii morale pe care conştiinta mea îmi spune că o am fată de cei din jur. Contrar aparentelor, nu o fac pentru ca şi ei să se poarte bine cu mine. Atunci atitudinea mea ar fi golită de sens şi de valoarea supremă, pentru că fac un lucru numai ca să fiu răsplătit. Ori, dacă fac un lucru pentru răsplată, ştim ce spune Mântuitorul Hristos tot în textul Sfintei Evanghelii: imprumutati şi dati la altii, fără să aşteptati nimic in schimb (Luca 6, 34).
Mântuitorul, în acest caz, nu merge pe principiul răsplătii. Deci dacă mă comport cu altii aşa cum aştept ca altii să se comporte cu mine, o fac nu datorită unei idei de răsplata, ci datorită propriei mele conştiinte care-mi dictează că aceasta este datoria mea morală, poate cea mai inaltă, cu privile la modul de a trăi in lume. Dar criteriul rămâne. Ce vreau ca altii să facă cu mine nu reprezintă răsplata, scopul, ci criteriul atitudinii mele fată de cei din jur. Totuşi, in invătătura Mântuitorului există un criteriu sau temei şi mai inalt când e vorba de relaţiile cu cei din jur, este ceva ce merge dincolo de datorie, şi anume dragostea şi mila.
De aceea ni se spune: "Fiti milostivi precum Tatăl vostru cel din ceruri este milostiv" (Luca 6, 36). Deci poti intr-adevăr să fii un om foarte drept 1n societate, foarte cinstit, să săvârşeşti numai ceea ce trebuie săvârşit, insă, poate ca aceasta să nu fie destul. Poate este destul din punct de vedere exterior, superficial, social, dar din punctul de vedere al celei mai adânci relatii dintre tine cu semenii, care relatie este postamentul legăturii cu Dumnezeu, atunci nu mai este destul. Când faci ceva din datorie, aşa cum simti când faci ceea ce trebuie să faci, inseamnă că un sens al dreptătii există in conştiinta ta şi Iti dictează ceea ce trebuie să faci.
Deci dreptatea este legată de datorie. insă dreptatea ce este? Trebuie să dai fiecăruia ce i se cuvine, uneori insă spui că nu i se cuvine, deci nu-i dai. Dar de unde ştii că nu i se cuvine? Cum ştii că judecata ta, adică să nu-i dai ceea ce tu consideri că nu i se cuvine, este judecata cea mai inaltă? Cum poti fi sigur că temeiul tău de analiză, de judecată este infailibil, că este perfect, că este cel adevărat? Nu putem să ştim asta niciodată. De aceea Mântuitorul şi spune: "Nu judecati ca să nu fiti judecati" (Matei 7, 1). De aceea, dincolo de datorie şi dreptate este dragostea şi mila. Aşa cum de exemplu în cazul părintilor care-şi cresc copiii din simtul obligatiei, al datoriei, dar care, dincolo de acestea şi mai adânc, işi cresc copiii cu sentimentul dragostei şi al milei. Cazul tatălui din pilda fiului risipitor, unde se vede cum datoria este incununată de milă, este pe deplin reprezentativ. Mila este expresia netărmurită a dragostei cuiva fată de celă.lalt, a unei intelegeri superioare a relatiei dintre om şi ceilalti, tocmai aşa cum superioară este intelegerea pe care Dumnezeu o are fată de noi in relatia lui Dumnezeu cu lumea, cu noi. Pentru că Dumnezeu nu-şi implineşte o datorie fată de oameni, atunci când îi iubeşte pe oameni.
Ar fi să-L ofensăm pe Dumnezeu zicând că El face ceea ce face - crează lumea, aduce pe oameni de la nefiintă la fiintă, le dă zile atât cât le dăruieşte - din datorie. Are vreo obligatie Dumnezeu fată de noi? Nicidecum. De aceea, dacă Dumnezeu este bun şi milostiv fată de noi, aceasta devine adevărata temelie şi paradigma oricărei relatii dintre oameni. Milostivirea izvorâtă din dragoste depăşeşte de departe sensul şi limitele datoriei. Datoria implică o judecatâ, dragostea nu mai implică nici o judecată, mila nu mai implică nici o judecată. Când ti-e milă de cineva, pur şi simplu îti este milă, simti un fel de compasiune, de suferintă 1.n sufletul fău ca şi cum şi pe tine te doare situatia celui de lângă tine şi dacă de toare, atunci participi, iti deschizi inima şi te apropii cu intelegerea cuvenită fată de acea persoană. Aşadar, iată o posibilă interpretare, un mod de a vedea proverbul de inspiratie scripturistică atât de frumos: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i 6 face".
Marea problernă este că deşi 1ntelepciunea divină a acestor cuvinte este teoretic recunoscută, precum şi faptul că aici există potentialul rezolvării oricărui conflict in relatiile inter-umane, nu le aplicăm in viata de zi cu zi. Ceea ce indeplinim noi adesea este un fel de parafrază, o ironie, o modificare a proverbului şî anume: "ce tie nu-ti place dă altuia". Ca atunci când nu ne place ceva şi spunem de pildă că este uzat şi dăm altuia. Dăm haine uzate la altii sau altceva uzat din casă, nu dăm atunci când este nou. Aşa se intâmplă şi cu faptele. Avem grijă intâi de noi şi apoi de altii. Un tip special de reciprocitate şi de aplicare a legii de aur a creştinismului este inclus in sfatul Mântuitorului: Dati cu imprumut celor care vin să ceară de la voi, fără gândul că veti lua inapoi.
Dacă ne uităm superficial Ia acest indemn, spunem că aşa ceva nu se poate, pentru că insuşi cuvântul imprumut presupune şi implică intoarcere. Atunci, cum pot eu să dau cu imprumut şi nici măcar să nu mai am ideea că trebuie mi se dea inapoi? În acest caz mai bine nu mai spun imprumut, spun dăruit. Deci aici se pare că există o contradictie. Totuşi, in pilda Sa, Mântuitorul este un realist. El oferă circumstante atenuante celui ce imprumută, dar şi demnitate. Cel care cere imprumut, "in acea clipă de necaz, nu cerşeşte, ci imprumută.
De aici demnitatea. Pe de altă parte insă, cel ce dă, in contextul invătăturii Mântuitorului, trebuie să imprumute ca şi cum doneazâ, fără a face caz de gestul său, deci fără a umili pe cel ce vine să imprumute, dar de fapt nu se ştie dacă va avea cum să plătească inapoi. Ideea de reciprocitate este inclusă in conştienta că oricui i se poate intâmpla in viată să fie intr-o astfel de situatie. Biserica este prin excelentă locul unde datoria se incununează de dragoste şi milă. Aici ajutorul oferit aproapelui este autentic, sacrificial.
Când ajuti, din sensul datoriei sau, şi mai mult, şi al dragostei şi milei, oferi ceva din timpul tău, din cele ce sunt ale tale, din fiinta ta şi nu din cele uzate, de care nu mai ai nevoie. Dai şi nu mai aştepti primeşti inapoi.
Dacă vine e bine, dacă nu, e tot bine. Te gândeşti Dumnezeu iti va dărui inapoi, mai mult decât iti putea dărui inapoi acea persoană, deşi nu cu acest gând faci fapta bună. Şi dacă cumva ti se va inapoia datoria primeşti intoarcerea ca pe un dar.
Atât inăltimea morală cât şi marea intelepciune in privinta aplicabilitătii sale fac din acest pricipiu o lege intr-adevăr de aur pentru viata noastră practică de zi cu zi: "Ceea ce voiti să vă facă vouă oamenii, faceti şi voi lor asemenea" (Luca 6, 31).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu