sâmbătă, 14 decembrie 2013

Marana tha

Marana tha este rugăciunea aramaică cu care se încheie Noul Testament – şi întreaga Scriptură –, fiind folosită de primii creştini care aşteptau o întoarcere iminentă a lui Cristos: „Vino, Doamne!“.
 Este o rugăciune simplă, dar esenţială pentru a indica predispoziţia creştinului de a întîmpina cu inima deschisă Persoana lui Isus Cristos.
Tradiţia creştină a reinterpretat această aşteptare a venirii lui Cristos ca pe o expectativă specifică Postului Crăciunului sau Adventului, cînd Cristos este aşteptat ca Domnul care vine în inimile credincioşilor pentru a le vindeca de răni şi a le elibera de confuzii, condiţionări şi spaime, făcîndu-le disponibile pentru întîlnirea cu Dumnezeu. În sărbătoarea Naşterii Domnului, Domnul vine, dar nu în moduri spectaculoase, ca un Superman terifiant care etalează zgomotos o putere cosmică. El vine în linişte, în inimile care îl aşteaptă – în liniştea rugăciunii.
 În Simbolul credinţei formulat la Sinodul de la Niceea [325], apare pentru prima oară formularea cristologică „Care pentru noi oamenii şi pentru mîntuirea noastră Sa coborît şi S-a întrupat, S-a făcut om...“. Acest pentru noi oamenii este decisiv nu numai pentru formularea teologică a credinţei, ci şi în raport cu conţinutul ei viu, întrucît ne comunică faptul că „Domnul vine“ nu pentru o misiune abstractă sau îndepărtată de noi ca o birocraţie distantă şi strivitoare – în care putem, probabil, recunoaşte şi formele mult prea juridice şi instituţionalizate pe care le-a luat uneori Biserica –, ci vine pentru noi, într-un mod care ne vizează personal pe fiecare.
 Cristos nu vine să judece oamenii, ci pentru a-i elibera de tirania diavolului şi de puterea păcatului. Adventul sau Postul Crăciunului este, de aceea, o perioadă de pregătire spirituală pentru a- L putea primi în inimă pe Mîntuitorul, pe Cel care vine pentru noi.

Niciun comentariu: