Lecturi de week end: ”19 Noiembrie (Supremum Vale)” de Alexandru Baltag

19 Noiembrie (Supremum Vale) Baltag Alexandru
 I
 „Îi admir frumuseţea, dar mă tem de inteligenţa ei”
 Aţi retrăit momente fantastice în viaţa dumneavoastră? Clipe când realul înduieşător zboară spre irealul genuin,când un eveniment macabru îşi schimbă cuviincios destinul, când viaţa ta rămâne blajină ascunsă sub o mască a timpului, când oglinda sufletului tău oferă lumii o stare de nedescris, când lacrimile tale amare îndulcesc viaţa celorlalţi?
 Încă din copilărie m-am apreciat precum un cavaler al tristei figuri.
 Aveam un har ce predestina într-o manieră înspăimântătoare moartea celor dragi mie.
 Credeţi-mă sau nu, aveam posibilitatea de a preveni catharsis-ul vieţii mele.
 Dar, ca şi orice putere, se cereau sacrificii supreme.
 Eram conectat, oricât de bizar vi s-ar părea, cu un obiect concret, o casă.
 Din pricina ei mi-am pierdut culoarea vie a sufletului şi trupului jigărit, amintirile plăcute, dar nu şi pe cele nefaste. Mi-am umplut goliciunea cu fiasco-ul vieţii mele.
 Cât despre această „casă”, lumea spunea că există doar în bogata mea imaginaţie (aveam paisprezece anişori), că eram un nebun şi un copil posac; nu mă consideram posac, căci eram fericit în acele vremuri de cumpănă şi nu ofeream lumii indicatori precum aş fi un bădăran fără ţel în viaţă.
Cu toate că în ochii efuzivi ai lumii casa nu există, am să o descriu în puţinele rânduri introductive rezervate ei. Era o casă mare, văruită în alb, din lemn de frasin, cu două etaje şi un balcon unde lumina argintie a lunii poposea deseori, născocindu-ţi o imagine fantasmagorică.
Uşa era făurită pentru un anume lord diavolesc, deoarece puteai observa cumplitele imagini ale infernului inscripţionate pe toată suprafaţa ei oxidată. În centru se perindau siluetele a două creaturi: un om şi un tartor înconjuraţi de flăcările gigantice şi hipnotice ce se hrăneau cu frică.
 Dar ce este frica? Doar o iluzie. Oamenii venerează iluziile; se îngrozesc de lumină şi nu de întuneric, preferă averea şi nu sănătatea, fericirea individualistă şi nu a familiei. În pofida exteriorului luxuriant, interiorul se opunea cu îndârjire...
 Cu sufletul întemniţat, inima zdrobită, mă întorc îndurerat în trecut pentru a vă dezvălui taina vieţii mele. Chiar în aceste momente, înfăşurând cuvintele pe foaie, îmi tremură mâna, gândurile mi se-ntunecă, ochii-mi lăcrimează, formând un adevărat râu ce va străbate infinita cale spre fericire. Era o zi obişnuită de toamnă, chiar călduroasă pentru luna Noiembrie.
Stăteam acasă, pierdut pe arca gândurilor, împreună cu mama şi bunicul.
Tatăl meu murise în ziua în care m-am născut, probabil din cauza nervilor, căci rareori îmi povestea bunicul cât râvnea după o fetiţă şi nu după „o creatură hidoasă”, un mefisto pe pământ. Nu regret că nu l-am văzut pe tatăl meu nici măcar în poze (mama le „incinerase”, eliberându-şi astfel sufletul de „amintiri dureroase”), nici când mă plimbam prin parc unde zeci de taţi se jucau cu fetele şi băieţii lor. Cât despre mama, ea era un înger pe pământ.
 Dacă cineva o zărea, chiar şi pentru o clipă insignificantă, cădea pradă aspectului ei melancolic: ochii negri precum ebenul, bucle aurii strălucind în lumina afectuoasă a soarelui –topindu-ţi privirea de gheaţă-, zâmbetul feeric, inocent şi un glas dulce ce reuşea să-ţi schiţeze un moment divin.
 Cât despre bunicul...nu vă voi vorbi acum; el nu făcea altceva, decât să rămână ţeapăn, de dimineaţă până seară, în antreu, holbându-se la tablouri, amintindu-şi probabil de „zilele de glorie”.
Continuare în ” Mileanca.Studiu monografic”, în curs de apariție.