Săptămâna Patimilor

Săptămâna Patimilor este perioada dintre sărbătoarea Floriilor până la Sâmbăta cea Mare, inclusiv. Conform rânduielilor canonice, în această săptămână se ajunează până spre seara.
 În fiecare seară, se oficiază slujba Deniilor.
 Cuvântul ”denie” vine de la slavonul ”vdenie” și semnifică priveghere sau slujbă nocturnă.
Se spunea că aceluia care moare în Săptămâna Mare dinaintea Paștelui i se duce sufletul în iad, căci raiul e închis.
Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți.
 El este personaj asemănător Mântuitorului Iisus Hristos, vândut de Iuda pentru 30 de arginți.
 Tot în timpul Deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.
Marți seara se face pomenirea celor zece fecioare.
 Denia din Sfânta și Marea Miercuri se oficiază marți seara.
În cadrul acestei slujbe, se face pomenire de pocăință și iertarea păcatelor femeii păcătoase care a spălat picioarele lui Hristos cu lacrimi, le-a șters cu părul capului și a uns cu mir capul lui Hristos, dar și de fapta rușinoasă a lui Iuda: vinderea lui Hristos.
 În lumea străbunicilor noștri, Săptămâna Patimilor avea ca verb ordonator ”a seca”.
 Zilele aveau, pe lângă caracterul religios și unul magic, transmis din moși strămoși.
Oamenii păstrau tot felul de obiceiuri pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul.
 Prin unele zone din țară, se practica un scăldat ritual, pentru a seca bolile.
 Marțea Seacă se ținea pentru a nu seca grânele în hambare și nici laptele vacilor.
 ”Cine nu ține Marțea Seacă îl va apuca dureri de cap”, spuneau unii bătrâni.
Pentru mulți, nerespectarea acestei zile însemna sărăcie după un timp.
 În Marțea Seacă, cei care aveau râie și mergeau la râu de se scăldau aveau credința că vor scăpă de ea.
În Miercurea Paștelor se ținea, în primul rând, ajunul zilei următoare, momentul când se declanșează controlul torsului, efectuat de Joimărița.
 Joia Mare era ultima zi în care se mai admitea torsul în colectivitatea sătească, întrucât toți gospodarii trebuia să se pregătească temeinic de acum, cu toate forțele, pentru muncile agricole de primăvară.
 Mai târziu, sătenii au înlocuit pedeapsa severă a demonului cu satirizarea torcătoarelor în colindatul ”cu Joimărița” (”Câții-Mâții”).(Msg_NT)