Bătaia nu este ruptă din Rai!

Studiile efectuate de Asociaţia „Salvaţi Copiii” în cadrul centrelor de consiliere pentru familie şi copii, au evidenţiat că 84% din copii declară că sunt pedepsiţi fizic de părinţi prin bătaie, în timp ce părinţii declară că utilizează bătaia ca metodă de disciplinare a copilului, în 47,2% din cazuri. Potrivit unui alt sondaj din mediul urban şi rural, cea mai utilizată metodă pentru corectarea greşelilor copiilor la noi în ţară este bătaia. 80,9 la sută din copii consideră că bătaia nu este o metodă eficientă de educare, iar 82,3 la sută consideră că bătaia trebuie interzisă prin lege.

"Educaţia” prin corecţii corporale aplicate copilului este, în ultimii ani, un subiect ce naşte polemici din ce în ce mai aprinse între psihologi. În condiţiile unei societăţi care provoacă frustrare şi care oferă premisele dezvoltării comportamentelor violente, corecţiile corporale aplicate copiilor le provoacă traume psihice, avertizează psihologii. Copiii ocupă, în acest context, o poziţie extrem de vulnerabilă, fapt ilustrat şi de statistici.

Spre exemplu, anul trecut, în România, au fost înregistrate peste 7.000 de cazuri de violenţă asupra copilului, conform cifrelor furnizate de Asociaţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Un sondaj realizat în urmă cu câţiva ani, în Franţa, arăta că 58% din părinţi au declarat că şi-au lovit “frecvent” copiii. 26% susţineau că n-au făcut acest lucru decât în mod cu totul “excepţional”, iar 16%, “niciodată”.

În ceea ce priveşte modalităţile de aplicare a corecţiilor corporale, 74% din părinţi au declarat că şi-au lovit copilul “pe faţă, pe mână sau la fund”, iar 26% au declarat că şi-au lovit copilul doar la fund. Însă părinţii şi copiii recunosc cu greu violenţa, iar abuzul fizic este perceput ca o metodă „normală”, ba chiar de multe ori, „benefică”, de educare, acceptată şi asimilată în egală măsură de părinţi şi de copii.

„Îl bat ca să fac om din el” sau „Unde dă mama, creşte” sunt zicale ce ilustrează mai degrabă o mentalitate învechită referitoare la educaţia unui copil. Astfel de soluţii „rapide”, aplicate de pe poziţii de forţă, elimină dialogul şi înţelegerea nevoilor personale ale copiilor. Adesea, corecţiile corporale se transformă în abuzuri fizice asupra celor mici.­ Încă din anii ‘60 un pediatru american, Henry Kempe, a adus în atenţia specialiştilor americani şi ai lumii întregi consecinţele dramatice ale bătăii asupra dezvoltării copilului.

Faţă de generaţiile anterioare, părinţii de astăzi apelează mai des la o formă “diplomatică” de educare a propriilor copii. Pedopsihologii observă din ce în ce mai des că dialogul are o mai mare pondere în faţa corecţiilor corporale, faţă de anii trecuţi.

Întrebarea fundamentală este legată de modul în care părinţii trebuie să aplice pedepsele şi sub ce formă. Un studiu efectuat de Francois de Singly şi Claire Galland, doi specialişti în sociologia familiei, a creionat câteva tipologii în funcţie de modul de aplicare a principiilor educative de către părinţi. Primul tip este cel denumit “contractual”, când părinţii insistă asupra responsabilizării copiilor. Părinţii care aplică acest gen de educaţie au tendinţa să-şi pedepsească adesea copiii, însă le pun în vedere dinainte “termenii contractului” (“Data viitoare când vei mai face acelaşi lucru, vei fi pedepsit”). Un al doilea tip este cel denumit “directiv”. Părinţii încearcă să-şi impună autoritatea fără a da prea multe explicaţii copiilor (“Trebuie să ne asculţi”). Al treilea tip este cel “consensual”, când părinţii caută mai degrabă “pacea domestică” fără să recurgă prea des la sancţiuni sau corecţii fizice. Pedeapsa corporală este dezavuată de majoritatea pedopsihologilor, care descriu această metodă de educare drept “ineficientă”, chiar “dăunătoare”. Dacă se generalizează, metoda pedepsei corporale se poate transforma foarte uşor, susţin specialiştii, în maltratare. “Riscul unei bătăi este acela că mâna se lasă condusă de instinct, şi nu de raţiune”, remarcă un specialist în educaţie infantilă, Daniel Marcelli. Cu alte cuvinte, părinţii excedaţi, debordaţi în plan emoţional, încep să-şi bată copiii pentru a se descărca în plan emoţional, nu neapărat pentru a-i pedepsi. ( "La spécificité de la jeunesse dans les sociétés individualistes", in Dubet F., Galland O., Deschavanne E. eds., Comprendre la jeunesse, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pp. 259-273.)

Pentru a rezolva conflictele, unii apelează la umor, alţii exploatează anumite interese ale copiilor pentru a evita cearta, iar alţii îi trimit în camera lor înainte să recurgă la bătaie. Didier Pleux militează pentru impunerea unor exigenţe şi a unor “contracte” pe care copilul trebuie să le respecte. Acesta trebuie educat să conştientizeze faptul că este parte a unui sistem social, cu anumite reguli, că nu este singur pe lume. În momentul în care nu respectă “clauzele contractuale”, sancţiunea vine din faptul că legăturile dintre ei şi cei din jurul lor (părinţi, bunici, mătuşi etc.) se rup. Indiferent dacă sunt mai mult sau mai puţin îngăduitori cu corecţiile corporale, psihologii sunt unanimi în ceea ce priveşte importanţa dialogului părinte-copil. Este necesar ca adulţii să explice copiilor riscurile la care se expun dacă încalcă anumite limite, tocmai pentru ca cei mici­ să înţeleagă de ce sunt mai apoi sancţionaţi.

"Ideal este să te faci ascultat de copil fără să exerciţi asupra lui un act de putere"