Discuţiile pe marginea unei crize financiare mai mică şi mai ridicolă pe teritoriul numit România şi de a i se acorda acesteia( crizei) un statut legal, au un caracter prea puţin documentat. Din puţinul surplus de care dispun fac următoarele observaţii:
Chiar în zilele noastre se duce mai departe o strategie extrem de abilă şi de perversă pentru marginalizarea crizei. Este obişnuită în publicistica şi literatura noastră teama de extincţie a crizei mondiale. În sfârşit, un scurt comentariu la mereu invocatele euromodele anticriză după care ar trebui să ne luăm şi noi dacă vrem să soluţionăm corect „problema crizei".
Evoluţiile din ultimele luni de pe scena financiară americană par să marcheze un punct de cotitură fără precedent. Au fost şi sînt criticate şi dezbătute recesiunea, criza, accentuarea prăpastiei care separă veniturile cele mai mari de cele mai mici, diminuarea puterii de cumpărare a americanului obişnuit, în paralel cu stridenţa nejustificată a acumulărilor de opulenţă la capătul de sus al piramidei sociale.
Trezită treptat din nonşalanţa şi letargia euforică din ultimii ani, majoritatea societăţii europene înţelege acum, cu luciditate crescută, că, dincolo de criză, era care s-a încheiat a adus cu sine o relativă umbrire şi pentru reputaţia democraţiei euro-estice.
La acest început de an şi, poate, de epocă nouă – că orice ideologizare a unor principii anticriză, oricît de nobile, riscă să ducă la vremelnica îmbrăţişare a unei libertăţi iluzorii: aceea potrivit căreia puterea politică absolvă pe politician de riscul consecinţelor derivate din legătura practică dintre efecte şi cauză privind criza financiară mondială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu