Editorial: Duminica egipteancă şi postitorii lui Isus!

***
**
Cum poate un om posti când atâtea desfătări trupeşti, atâtea petreceri şi atăt de multe oportunităţi de a-şi implini poftele ii stau la dispoziţie, il aşteaptă, il cheamă? Toate aceste intrebări par a avea un singur răspuns: nu se poate! Cu toate acestea, Scriptura este plină de exemple cu oameni, incepănd cu Măntuitorul insuşi, care este şi Om, şi Dumnezeu, care au postit şi ne-au invăţat postirea.

Postul este deci o rănduială lăsată de Dumnezeu, punte de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, pierdute odinioară in grădina Edenului. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă vieţuirii cu Dumnezeu in Rai şi cu atăt mai mult după cădere.

Porunca privitoare la post a fost dată in Rai şi reinnoită in Evanghelie. In Vechiul Testament nu lipsesc modelele de postire: Moise, Enoh, Iacob, David, Ilie, Daniel şi Ioan Botezătorul.
Scopul postitorului e de a fi model, o icoană a vieţii creştine, şi pentru aceasta el trebuie să se transforme radical intr-o fiinţă liturgică. Misterul liturgic (preamărirea lui Dumnezeu şi sfinţirea creaturii in moartea-inviere a lui Hristos) e asumat de monah drept conţinut al vieţii sale şi model radical al vieţii lui"
Pe parcursul zilelor de post, priveghere şi rugăciune stăruitoare, credincioşii lucrează cu smerenie la curăţirea şi restaurarea firii intinate şi risipite de păcat. Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică, a vieţii veşnice cu Dumnezeu. Altfel spus, postul e necesar şi obligatoriu in perspectiva moştenirii vieţii veşnice şi măntuirii.

«Dacă am păcătuit, spune Sfăntul Ioan Gură de Aur - , vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ce avem, postul, şi vom primi ceea ce nu avem, nepătimirea »
***
**
După măreţia, cruzimea şi suferinţele lui Irod povestea merge mai departe cu naşterea pruncului Iisus, noul volum al „Miturilor biblice” indicând faptul că până în secolul al IV-lea creştinii au sărbătorit naşterea lui Iisus pe 28 martie, 18 aprilie sau 29 mai.

În est, chiar s-a stabilit data de 6 ianuarie, calculând treizeci de ani de la concepţie şi nu de la naştere, momentul fiind denumit „epifanie”, adică prima înfăţişare a divinităţii. În vest, în schimb, naşterea lui Iisus a fost asimilată datei unui festival păgân al zeului soare, Sol Invictus, în anul 3 d.Hr. cultul acestui zeu fiind deja răspândit în tot Imperiul Roman, renaşterea sa anuală fiind sărbătorită odată cu solstiţiul de iarnă, pe 25 decembrie.

Nu se ştie sigur nici în ce an s-a născut Iisus, însă majoritatea specialiştilor în Biblie consideră că a avut loc în jurul anului 7 î.Hr. Adorarea celor trei magi din Persia zoroastră a pruncului Iisus este subiectul uneia dintre ilustraţii, imaginea din „Les Petites Heures”, comandată odinioară de ducele Jean de Berry.

Însă volumul menţionează că legendele referitoare la cei trei înţelepţi s-au schimbat de multe ori, dar au ajuns să se consolideze într-un sfârşit de-a lungul secolelor, de pildă numărul lor a variat de la doi la doisprezece în funcţie de epocă, fixându-se la trei în secolul al VI-lea.

Şi copilăria lui Iisus a fost tratată cu extraordinară fantezie în textele apocrife, volumul prezentând două imagini dintr-o psaltire din Cambridge, Anglia, de la sfârşitul secolului al XIII-lea, care îl înfăţişează pe Mesia făcând minuni dintre cele mai extraordinare, nu însă şi cele mai potrivite: transformarea tovarăşilor de joacă în porci, uciderea copiilor care îi jucau feste pentru a-i învia la loc sau rănirea învăţătorului care încerca să-l înveţe alfabetul.
***