Editorial: De Sânzâiene!

Creştinii ortodocşi sărbătoresc astăzi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi mai pline de bucurie sărbători din cultul Bisericii. Întrucât Sfântul Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale, el a fost curăţit de păcatul strămoşesc. Astfel, ziua sa de naştere a devenit o zi de sărbătorire a celui care s-a învrednicit să pregătească venirea Mântuitorului în lume, mărturisindu-L drept răscumpărător al păcatelor întregii lumi, fapt pentru care este numit Înaintemergătorul Domnului. Prin mâna lui a primit Iisus botezul în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat în plinătatea Ei. Ducând o viaţa curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a întruchipat sfinţenia dobândită încă din timpul vieţii, Biserica numindu-l „înger pământesc şi ceresc“.
***

Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“ îşi serbează astăzi hramul. Cu acest prilej, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, vor oficia slujba Sfintei Liturghii, după care, potrivit tradiţiei, racla cu moaştele Sfântului vor fi purtate în procesiune prin oraş. Traseul procesiunii va fi următorul: Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“ - Biserica „Sfânta Înviere“ -Biserica „Sfântul Gheorghe“-Mirăuţi - Biserica „Sfântul Dumitru“ - Biserica „Sfântul Nicolae“ - Catedrala „Naşterea Domnului“ - Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ - Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“. „Sărbătoarea de astăzi este amintită încă de la mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou din Biserica Mirăuţilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă, în anul 1589, la Mănăstirea «Sfântul Ioan cel Nou». În fiecare an, această sărbătoare a adunat în jurul sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou zeci de mii de credincioşi din toate colţurile ţării“, a declarat pr. Dragoş Buta, consilier cultural al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
Astăzi, în calendarul ortodox este prăznuită Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse în vechea capitală a Moldovei în anul 1402, în timpul lui Alexandru cel Bun, la un an după ce Patriarhia Ecumenică a recunoscut primul mitropolit în Moldova, Iosif I Muşat. Tradiţia orală spune că aceste sfinte moaşte au fost aduse în fosta cetate de scaun a Moldovei şi pentru ca soţia domnitorului Alexandru cel Bun, doamna Ana, care era bolnavă, să le cinstească direct, cu credinţa vindecării în chip miraculos. Cinstitele relicve au rămas în Biserica Mirăuţilor până în anul 1589, când au fost mutate în noua Catedrală mitropolitană, Biserica „Sfântul Gheorghe“. În anul 1686 au fost furate de regele Jan Sobieski şi duse în Polonia, la Zolkiew, de unde au fost readuse abia în 1783.
La începutul Primului Război Mondial, pentru a fi ocrotite, au fost duse la Viena şi adăpostite în capela ortodoxă română din capitala Austriei. Revenirea Bucovinei şi a Basarabiei la ţara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să revină acasă şi să rămână „ocrotitorul a toată ţara Moldovei“.
Deşi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 1950, generalizarea cultului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, cu data de pomenire 2 iunie, evlavia populară a consacrat ziua de 24 iunie, zi în care moaştele sale au fost aduse de la Cetatea Albă, pentru a-l sărbători pe ocrotitorul oraşului.
Sărbătoarea începe pe 23 iunie, când moaştele sunt scoase în curtea mănăstirii şi se face Priveghere. Credincioşii, grupaţi pe zone şi sate, stau de veghe pe iarbă până dimineaţă. Unii se roagă în biserică, alţii înconjură Catedrala în genunchi, alţii cântă încet melodii religioase compuse de ei, iar majoritatea aşteaptă la rând să se închine la moaştele Sfântului Ioan.( http://www.ziarullumina.ro/articole;937;1;24854;0;Nasterea-proorocului-care-a-unit-cele-doua-testamente.html)

***

Pe 24 iunie se sarbatoreste Sanzienele, cea mai mare si mai spectaculara sarbatoare pagana a anului si singura admisa, chiar cu numele ei, in calendarul crestin-ortodox. Ea marcheaza inceputul verii, pentru ca pe 21 iunie este solstitiul de vara sau vara astronomica. Soarele se afla pe bolta in cel mai inalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe pamant este ziua cea mai lunga si noaptea cea mai scurta. Cerul se inalta si el dupa soare si ziua se transforma in eternitate. Timpul se face bun, ingaduitor, creste si cuprinde gandul omului, purtandu-l peste campurile si poienile pline de flori de Sanziene, parfumate cu miros de Rai. Este momentul in care orice muritor care bate la vamile nevazutului si nestiutului poate sa intre, doar purtand pe cap o coronita galbena de flori sau folosind un fir de Sanziana. Sarbatoarea este una cu totul speciala, tinand o noapte si o zi. Iar noaptea de Sanziene este una cu adevarat magica. Este noaptea focurilor de vara, fiindca este vara in cer si vara pe pamant, este vara in suflete si trupuri, este anotimpul dragostei si al vietii plenare.
Sanzienele sunt in primul rand flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere. La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui. Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, „cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: „Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”. Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar „bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi”, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude.
La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin sevele si aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an, florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor, adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii Padurii, Marea Zeita a vegetatiei - fiindca florile de Sanziene intra tot in patrimoniul ei. Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.
Sarbatoarea se porneste in ajun, dupa-amiaza, mai ales in satele din lunca Somesului. Fetele tinere pleaca in grupuri sa culeaga florile galbene de pe campuri si de pe braturile dintre lanurile de grau date in parg. In timp ce culeg, ele canta impletindu-si propria coronita, pe care o inchina soarelui si si-o aseaza apoi pe cap. Pentru cateva ore, pana cand vor impleti cate o coronita fiecarui membru al familiei, fecioarele sunt chiar Sfintele zane ale florilor galbene, asa cum sunt Dragaicele in sudul tarii. Ajunse acasa, fetele dau coronitele tuturor locuitorilor casei si inainte de asfintit, adunati in curte, incepe dialogul mut cu nestiutul ce va sa vina. Fiecare isi arunca propria coronita pe acoperisul casei. Fetele, pentru a sti cat de repede se vor casatori si cu cine, dupa semnele pe care Sfintele le vor lasa in timpul noptii pe flori, batranii, pentru a sti cati ani mai au de trait sau de vor mai ajunge alte Sanziene. Daca le cade coronita de pe casa, avertismentul este pentru anul in curs.
Mai lipsiti de curaj, flacaii prefera uneori o procedura pe cont propriu: pun un fir de Sanziana in fereastra, lasand-o deschisa, si se culca. In timpul noptii, Sanzienele aduc pe floare un fir de par sau un alt semn care spune ceva despre cea ursita, asta insemnand si ca se vor casatori in anul acela. Daca trei ani la rand nu vine nici un semn, poate ca flacaul n-are ursita.
De-a lungul anului, exista mai multe nopti ale focurilor, dar nici una ca noaptea de Sanziene din satele din zona Borsei si, mai ales, in cele trei Visaua: Viseul de Sus, Viseul de Mijloc si Viseul de Jos din Maramures. Dupa caderea intunericului, pe fiecare deal se aduna copii, flacai si barbati „inarmati” cu torte speciale, numite faclii sau fetere, pe care le invart ca sa arda cat mai tare si sa sara scantei. Cu cat mai multe fetere arzand frumos, cu atat mai fericit dealul si mai sus in clasament, pentru ca luminile sunt pe intrecere. Feterele cam de un metru si jumatate lungime se invart pana dupa miezul noptii, insotite de strigate si chiuituri. Seara, cand facliile se aprind, lumina se ia de la unul la celalalt, pastrandu-se o distanta de cel putin un metru si ceva intre om si om. Acest lucru se intampla in noaptea de 23 spre 24 iunie, ziua de Sanziene. Dupa ce feterele au ars aproape in intregime, barbatii coboara pe malul raului, pe prund, unde au voie sa vina si fete. Acolo se face un foc mare, peste care sare toata lumea si apoi intra in rau si se scalda, doi cate doi, perechile de indragostiti. Noaptea de Sanziene fiind si o mare sarbatoare a dragostei. Inainte de rasaritul soarelui, pe dealuri si prin holdele de grau, fetele se scalda goale in roua, fara ca nimeni sa se apropie. Un ritual stravechi, respectat... In zona Borsei, sanziana galbena creste rar, unde si unde cate un fir, si de aceea este planta protejata si aproape nimeni nu se indura s-o rupa. In riturile de Sanziene, se folosesc alte flori, asemanatoare ca forma, dar albe si fara miros, foarte inalte si care cresc prin tufele de alun din abundenta. Cei din zona le numesc sanziene pentru a sustrage atentia de la Sanziana cea adevarata, care nu trebuie sa dispara.
(In aceasta pagina au fost integrate informatii din pagina: http://www.formula-as.ro/articol)