Jos cu senatorii!

De ce ne trebuie senatori? Ca să ne spună cât de bolnavi şi săraci suntem şi să ne deprime şi mai rău? Mai bine să nu ştim și să trăim fericiți mai ieftin.
Oricum, simţul bun este și el o chestiune de gust şi, de când este invocat politic, şi-a pierdut modesta semnificaţie pe care o mai avea pentru elite.
În absența rezonanţei cu realitatea care ar fi de bun-simț, senatorii pe care ne-am propus să-i desființăm folosesc din ce în ce mai mult rezonanța violetă.
Cine este împotriva înfiinţării comisiei de revizuire a Constituţiei este împotriva referendumului.
Cine pune talpă la rezultatul acestuia iese cu fundul în faţa poporului român. Şi nu mai rămâne decât puşcăria sau alungarea în Kabul.
Respingerea iniţiativei va acoperi şi sărăcia oamenilor, şi împrumuturile externe, şi găurile din asfaltul şoselelor. Următoarele luni nu vom vedea şi nu vom auzi de nimic altceva. Nu de grevele nenumăratelor categorii sociale, nu de sărăcia acestora, nu de pensiile tăiate, nu de taxele umflate cu pompa, ci de nevoia de a reduce urgent numărul parlamtarilor.Rezultatul referendumului din noiembrie e mai greu decât o piatră de moară. Aceasta poate fi trântită peste gura celor care spun nu.
Cineva a ştiut de anul trecut în ce situaţie vom ajunge. Cineva nu profet, nu nea Mitică şi nu om politic. Nişte oameni dintr-un serviciu de analiză şi prognoză. Altfel cum se explică faptul că în România, nitam-nisam, a început o isterie de neimaginat la adresa parlamentului unicameral.
Bătrânul senator a pus lucrurile în dialectica lor.
Guvernul trebuie să găsească singur soluţii, fără flăcări violet şi fără descântece de deochi.
În ambele cazuri, bucuria este trecătoare. Curând, se revine la realităţi. Atâta doar că, în cazul referemdum-lui, se lasă urme adânci, nota de plată a unei costisitoare finanţări externe sporind.
Îmi place să spun ce am auzit de la vecinii mei, sâmbătă şi duminică. Mă tem să nu devin însă mult prea povestitor. Prea bunic, sau prea metodic.
Dar mai puternică decât teama este dorinţa de a-i vedea pe senatorii noştri mişcându-se natural. Şi sănătoşi. Şi civilizaţi.
Nu mă refer la acea civilizaţie de incubator. La acea civilizaţie a lipsei de reacţie, în care muşchiul nu zvâcneşte niciodată, în care nu te eliberezi uneori şi prin ziceri la auzul cărora unii se fac că roşesc.
În scrâşnetul vieţii mai forţezi uneori limitele. Dar şi în astfel de situaţii există rezonabilitate. Nu te îneci în troacă.