Bună dimineața!

Duminica Ortodoxiei are semnificaţia, şi valenţa, şi reamintirea unui eveniment important din istoria Bisericii bizantine, şi anume gestul din 11 martie 843, atunci când Biserica a reuşit să depăşească cel de-al doilea iconoclasm, cum este numit. Iconoclasmul a fost criza care a zdruncinat societatea creştină a Bizanţului timp de 120 de ani. Nici o altă erezie din istorie nu a frământat Biserica şi nu a produs atâtea tensiuni şi persecuţii cum a fost iconoclasmul, care a avut două faze. O primă fază o reprezintă începutul anului 700 până la 787, care s-a încheiat cu Sinodul VII Ecumenic, dar, după alte câteva decenii, iconoclasmul a revenit din cauza împăraţilor de la putere. Astfel se face că tocmai la 843 lucrurile au intrat pe un făgaş şi societatea bizantină într-un fel s-a stabilizat.
Este interesant faptul că şi Sinodul VII Ecumenic din 787 a fost prezidat de către o împărăteasă, de către împărăteasa Irina, şi restaurarea sau triumful icoanelor echivalat cu triumful Ortodoxiei a fost prezidat tot de o împărăteasă, pe nume Teodora. Poate acest lucru s-a întâmplat şi datorită sensibilităţii femeilor spre artă, spre frumos şi sublim în legătură cu imaginea şi frumuseţea icoanei. A fost aşadar un triumf, o stare cu acte de pocăinţă, cât şi de bucurie şi de triumf bisericesc şi duhovnicesc.
Cu o seară înainte, toţi credincioşii ortodocşi s-au adunat la biserica din afara zidurilor cetăţii, la Vlaherne, biserică închinată Maicii Domnului, au săvârşit acolo priveghere de toată noaptea, apoi spre dimineaţă au plecat în procesiune, străbătând toată capitala bizantină, cu prapuri, cu icoane, cu cântări, cu imne duhovniceşti, după care au ajuns la Sfânta Sofia, care era în posesia iconoclaştilor, a celor care erau împotriva icoanelor. Aici, cu noul patriarh Metodie au intrat, practic, ortodocşii, după mai bine de 100 de ani, în posesia celei mai mari şi mai frumoase catedrale din lumea răsăriteană. A avut astfel un gest de reînnoire, de reîmpăcare şi de reconciliere a Imperiului şi a Bisericii, între monahi, popor şi ierarhie, care s-au împăcat acum în jurul Ortodoxiei şi în jurul icoanelor.
Icoana şi chipul lui Iisus Hristos au devenit punctul de împăcare şi Ortodoxia a devenit din nou liantul societăţii bizantine. A fost un eveniment atât de important pentru lumea bizantină, deşi iniţial a fost doar o sărbătoare locală, un triumf local, încât credincioşii au simţit nevoia să-l permanentizeze în fiecare an, răspândindu-se apoi în toate localităţile din Imperiu, intrând pe urmă şi în componenţa Triodului.
Aşa se face că toţi ortodocşii prăznuiesc astăzi această sărbătoare care are la origine un eveniment istoric şi duhovnicesc.
Ortodoxia românească, e la punctul acesta de contact între latinitate şi Orient, făcând posibilă medierea aceasta dintre cele două emisfere, orientală şi occidentală, ale umanităţii. Astfel că Ortodoxia românească are o poziţie unică, pe care poate să o exploateze şi să o arate.(Ziarullumina)