Cartea de lecturi!

Mitologie și heraldică ieșeană
„Iașule, Iașule, mândră cetate,
Numele tău țara străbate,
C-ai fost mereu și vei rămâne,
Oraș al celor șapte coline.”
Iașii – „Orașul celor șapte coline”
Un imn studențesc, răspândit în întreaga Moldovă, și nu numai, de numeroase
generații de absolvenți ai Universității din Copou – Alma Mater
Iassiensis – ca o prețioasă și nostalgică amintire a tinereții lor ieșene, a
cultivat acest supranume al urbei de pe Bahlui: Orașul celor șapte coline.
Este o raportare directă la Roma antică, oraș așezat, după cum se știe, pe
șapte coline. Dar ce legătură au Iașii cu Roma? Această comparație, aparent
lipsită de suport istoric, este ecoul unei persistente „mitologii”, ale cărei
origini se pierd – vorba junimiștilor – „în noaptea timpurilor”...
Este cunoscut faptul că episcopul Marco Bandini, admirând panorama
orașului Iași, la 1647, o compara cu aceea a Romei antice, prin formula
„quasi nova Roma apparent”1. Expresia „oraș al celor șapte coline” nu apare
în scrierile vechi, acest atribut putând fi conferit Iașilor cel mai devreme la
jumătatea veacului al XIX-lea, dacă nu și mai târziu.
S-ar putea crede că orașul însuși are ca trăsătură definitorie un anumit
bovarism, simptom de fostă capitală, a cărei glorie este în declin: creează
mituri despre sine și îi place să se hrănească din ele. Nu este tocmai așa.
1 Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman
din provincia Moldova (1646-1648), ediție bilingvă de prof. univ. dr. Traian Diaconescu,
Iași, 2006, pp. 248-249. De obicei, expresia este supraevaluată, fiind scoasă din
context. De fapt, episcopul Bandini scria: „De departe, târgul se arată celor care îl privesc
ca o nouă Romă, pentru că turnurile, bisericile și mănăstirile oferă ochilor o oarecare mă-
reție, dar dacă intri nu afli înăuntru decât colibe și cocioabe...”.
10 SORIN IFTIMI
Ideea că Iașii se înalță pe ruinele unei vechi așezări romane datează de la începutul
secolului al XIX-lea pe când orașul nu-și pierduse statutul de capitală.
Ea a fost formulată de cărturarii generației romantice – precum
Gheorghe Asachi, Gheorghe Săulescu, Mihail Kogălniceanu – care se
raportau la cunoștințele istorice, savante chiar, ale acelor timpuri. Se clădea
atunci o nouă identitate, modernă, bazată pe sentimentul etnic, național, și
nu pe solidaritatea confesională, ortodoxă, ca în epoca anterioară. Afirmarea
romanității era un mod al românilor de a se revendica de la civilizaț
ia occidentală și de a argumenta, cât se poate de pragmatic, necesitatea
integrării Principatelor Române în Europa acelei epoci. Argumentele veneau
din trecut, dar privirea era îndreptată spre viitor.
Unele din simbolurile orașului, care au fost cruțate de curgerea timpului
și mai pot fi văzute în spațiul public, pe zidurile vechi, par astăzi a fi niște
forme golite de sens, cu care ne identificăm uneori, sentimental, dar pe
care nu le mai înțelegem, deoarece discursul care le susținea, expirat în
substanța lui, a rămas undeva în filele unor cărți îngălbenite. Se cuvine să
ne întoarcem în trecut, pentru a reface legătura dintre aceste simboluri și
înțelesul lor originar, pentru a vedea cum au luat naștere acestea. Putem
contribui astfel la reîmprospătarea memoriei colective a concitadinilor.
(fragmente)