”Dicționar”... de bunuzare!

Printre infractorii care sunt cel mai greu de prins se află hoţii de buzunare, sau „şuţii“, aşa cum sunt mai cunoscuţi.
 Oamenii legii, care au avut deseori mari probleme cu această categorie a celor care încalcă legea, au dezvăluit câteva din cele mai frecvente metode folosite de hoţii de buzunare.
 Infractorii au, totodată, şi un limbaj anume prin care comunică, pentru a nu fi daţi de gol sau, cum spun ei în jargon, pentru a nu se „zgâria fraierii“ sau „huşenii“, adică să nu simtă potenţialele victime cum li se umbă în genţi sau la buzunare.
În general, hoţii de buzunare „aleargă“, adică umblă, în grupuri de câte câte doi - trei, sau mai mulţi, iar metodele de furt pe care le aplică sunt aceleaşi atât în ţară cât şi peste graniţă.
Mijlocul de transport în comun (autobuz, troleibuz, microbuz sau tren) este numit în jargon „panacot“. Este un loc preferat de hoţi, deoarece aceştia profită de aglomeraţie, putând astfel să acţioneze fără a fi observaţi. Înainte de a veni microbuzul sau autobuzul în staţie, şuţii „radiografiază“ potenţialele victime şi observă unde este „locul curat“, adică unde îşi ţine victima banii.
 Apoi, aceştia fixează ţinta, sau ţintele, pentru a vedea unde au portofelul, care în jargon este denumit „mufă“, „tuflă“ sau „coajă“.
Atenţia este îndreptată şi spre telefonul mobil, acestuia spunându-i-se „crocodil“.
 Infractorii se orientează dacă victimele îl ţin „la căldurică“, adică în buzunarul de la piept, pe interior, sau dacă este în aceeaşi zonă, dar pe exterior, înseamnă că bunul se află „la primărie“.
 De asemenea, buzunarul din faţă este denumit „caraiman“, iar în cazul genţilor voluminoase, folosite mai mult în mediul rural, precum şi în cazul sacoşelor de rafie, li se spun „maimuţe“.
 Pe de altă parte, pentru o poşetă sau o geantă de mici dimensiuni, hoţii folosesc termenul de „ploscă“.
 O echipă de şuţi este formată, de obicei, din doi până la cinci inşi, fiecare dintre aceştia având rolul bine stabilit. Pe lângă cel care face „tamponul“ şi „trăgătorul“ - cel care fură efectiv, din echipă mai fac parte „mardeiaşul“ şi „girofarul“.
Primul este cel care are rolul de a intimida victima sau vreun martor care a sesizat fapta, iar al doilea dă alarma atunci când victima şi-a dat seama că a fost furată, sau dacă observă vreun poliţist în civil.
 Semnalul este dat prin expresia „s-a zgâriat“ sau „s-a înţepat fraierul“. „De obicei, după sosirea mijlocului de transport în staţie, unul dintre hoţi face «tampon», adică se urcă pe scară şi blocheză accesul. Atunci, complicii acestuia îl împing din spate, chipurile încercând să urce.
În acel moment se operează la buzunare, pentru că primul hoţ, pretinzând că a fost împins de cei din spate, care vor şi ei să intre în microbuz, izbeşte victima, distrăgându-i atenţia, după care îi ia portofelul, pe care îl pasează rapid altui complice; acesta din urmă urmând să coboare la prima staţie.
Cele mai uşor de luat sunt portofelele ţinute în buzunarele de la spate“, explică un vechi poliţist care a anchetat zeci de hoţi de buzunare.
 „Infractorii folosesc «tira», adică un obiect cu care acoperă zona unde operează.
 De aceea trebuie să fim atenţi atunci când îi vedem cu fulare lungi, pungi de plasic, sacoşe, sau copii mici pe care îi ţin în braţe. De asemenea, atunci când nu reuşesc să fure folosindu-şi doar mâinile, hoţii folosesc «cepul», adică lama cu care taie buzunarele sau genţile.
 Dacă-i auzi spunând: dă-mi «cepul», e clar că cer lama, briciul sau orice alt obiect ascuţit de mici dimensiuni cu care urmează să facă tăietura pentru a putea lua portofelul sau telefonul mobil pe care au pus ochii“, a detaliat acelaşi poliţist.
 Hoţii de buzunare şi s-au adaptat repede „cerinţelor“ de pe „piaţa furturilor“, luând în considerare şi evoluţia sistemelor electronice de plată. Atunci când nu găsesc bani în portofelele sustrase, ei iau cardurile victimei, care ulterior sunt plasate unor falsificatori.
Cardurile sunt vândute la preţuri mici, adică între 20 şi 50 de lei, în funcţie de tipul instrumentului de plată, iar apoi, acestea sunt clonate de alţii care se ocupă cu aşa ceva. Ca să nu ajungeţi în postura de victime, vă prezentăm şi câteva din cele mai folosite metode ale hoţilor de buzunare.
 Una este „mama şi copilul“, când hoaţa face echipă cu fiul care are până în 14 ani.
 Mai exact, femeia se „supără“ că omul i-a împins copilul şi îl îmbrânceşte, ca să-i distragă atenţia. În acest timp, „bietul copil“ subtilizează portofelul din buzunar sau din geantă.
 De actualitate sunt şi hoţii „politicoşi“, care abordează victimele fără a le da de bănuit, sub pretextul că au o cunoştinţă comună, şi profită de neatenţia lor.
 Metoda cureaua funcţionează după următorul tipar: victima este întrebată dacă nu cunoaşte o anumită persoană, care chipurile a fost coleg cu hoţul, pentru că respectiva persoană i-ar datora bani.
 Apoi, sub pretextul că-i transmite un mesaj, „spune-i că dacă îl prind, uite aşa îl scutur“, prinde victima de curea şi îi fură telefonul mobil sau portofelul.
O altă strategie este cea în care hoţul îşi abordează victima spunând că este zidar şi şi-a uitat canciocul la un vecin şi îi explică victimei cum îl „va scutura“ pe vecinul în cauză dacă nu-şi recuperează unealta. O altă metodă este cea denumită „umeraşul“; victimele fiind alese dintre cumpărătorii din supermarketuri, în special din magazinele cu îmbrăcăminte. Furtul este realizat astfel: suspectul are în mână un umeraş cu o haină sau o cămaşă, se apropie de victimă, sub pretextul că articolul de îmbrăcăminte este pentru o rudă care are măsuri similare cu ale victimei. Şi, în timp ce apropie umeraşul pe victimă, pe sub haină îi sustrage telefonul mobil sau portofelul din poşetă.
 La fel se poate folosi şi o eşarfă, care trebuie „probată“ de viitoarea victimă. Sfaturi de la poliţişti Oamenii legii care s-au confruntat deseori cu hoţii de buzunare ne sfătuiesc să avem grijă ca, atunci când plecam la drum, sau la diferite manifestări unde este aglomeraţie, să nu luăm la noi sume mari de bani, telefoane scumpe sau alte bunuri de valoare. În plus, geanta sau poşeta trebuie să fie ţinută în partea din faţă.
 Portofelul, de asemenea, trebuie ţinut în buzunarul de la piept, mai greu accesibil hoţilor.
Totodată, atunci când cineva se prezintă ca fiind poliţist, respectivul trebuie să se legitimeze şi, oricum, nu trebuie să îi arătaţi decât actul de identitate, nu să-i daţi portofelul cu totul, pentru că „şuţii“ au o mare dexteritate în sustragerea banilor.
 Legendă
 * Un „arhiepiscop la primărie“ înseamnă o persoană cu mulţi bani care are portofelul în buzunarul de la spate.
 * O „coajă la primărie“ sau un „crocodil la căldură“ - victima are portofelul în buzunarul din spate sau telefonul mobil în buzunarul din interiorul hainei.
 * Cântat - distragerea atenţiei
. * Fraier - victimă bărbat.
 * Ursoaică - victimă femeie.
 * Lămâi - bani.
 * Moară - ceas.
 * Spital - palton.
 * Caraimane - buzunare exterioare.
 * Fulg - borsetă.
 * Scafă - mână.
 * Lustră - pălărie.
 * Mănuşi - poliţişti.
 * Trosnitor - „şuţ“.
 * Melc - inel.
 * Ţap roşu - procuror.
 * Limonadă - informator.
 * Croitorie - furt din buzunare.
 * Ambasador - complice.