UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ISTORIE – GEOGRAFIE
Lucrare de disertaţie
Armata română şi reprimarea mişcărilor populare din secolul XX.
Analiza comparată a „momentelor”1907 şi 1989
COORDONATOR:
CONF. UNIV. DR. FLORIN PINTESCU
ABSOLVENT:
MIHAI MODREA-MARIN
SUCEAVA
2007
Cuprins
Abrevieri 2
1. Introducere 3
2. Momentul 1907 8
1. Contextul intern şi internaţional 8
2. Doctrina armatei române. Dotări, organizare, atitudini ale corpului militar. 13
3. Declanşarea şi desfăşurarea; represiunea 17
4. Consecinţe 24
3. Momentul 1989 27
1. Contextul intern şi internaţional 27
2. Doctrina armatei române. Dotări, organizare, atitudini ale corpului militar. 32
3. Declanşarea şi desfăşurarea; represiunea 38
4. Consecinţe 52
4. Concluzii 56
5. Notă asupra bibliografiei 62
6. Bibliografie 64
7. Anexe 68
1. Legi 68
2. Biografii 74
3. Documente din Arhivele Militare Române 79
Introducere
Autorul acestei lucrări de disertaţie a intenţionat, iniţial, să-şi concretizeze pasiunea pentru istorie militară alcătuind o lucrare dedicată Armatei Române şi comportării acesteia în momentele de criză internă din secolul XX.
Deoarece această temă ar fi fost mult prea amplă pentru o lucrare de disertaţie, la sugestia îndrumătorului (Conf. Univ. Dr. Florin Pintescu) am optat pentru o lucrare mai puţin întinsă, referitoare la doar două din multiplele crize interne prin care a trecut România în secolul tocmai încheiat („momentele” 1907 şi 1989), aflate la capetele arcului temporal a cărui studiere am vizat-o iniţial.
Trebuie subliniat însă, de la bun început, că nu s-a intenţionat decât relevarea adevărului istoric şi în nici un caz incriminarea sau dezvinovăţirea Armatei Naţionale (nici ca instituţie şi nici ca ansamblu de indivizi ce au comis – la ordin sau din proprie iniţiativă – fapte reprobabile sau ilegale) sau a guvernelor respective, întrucât datoria unui istoric este să prezinte cât mai detaliat faptele, în urma unei cercetări dacă nu exhaustive, cel puţin foarte minuţioase, fără a emite judecăţi de valoare sau sentinţe definitive.
În plus, posibilitatea Armatei de a acţiona ca instrument de represiune folosită de un sistem politic a fost anulată recent de trecerea de la o armată de mase, cum a fost în cele două cazuri aduse „sub lumina reflectorului”, la o armată inferioară numeric, dar superioară calitativ, formată din voluntari.
Aşadar, presupunem că intrarea României în Alianţa Nord-Atlantică, a marcat sfârşitul Armatei ca auxiliară a Securităţii, a Ministerelor Agriculturii sau Construcţiilor, cum a fost cazul în timpul regimului comunist.
Prezenta lucrare intenţionează a fi o paralelă între două evenimente relativ îndepărtate în timp şi, aparent, fără vreo legătură între ele. Intenţia autorului este de a scoate în evidenţă anumite aspecte similare între cele două acţiuni, mai ales în ceea ce priveşte acţiunea Armatei, folosită, cu aceste ocazii, nu pentru a apăra poporul (misiunea ei de căpătâi) ci pentru a-l „potoli”, pentru a-l face să renunţe la ceea ce nu putea căpăta altfel decât prin metode violente.
Desigur, deosebirile întrec atât ca număr, cât şi ca substanţă asemănările. Printre principalele deosebiri: caracterul cu adevărat de masă al Revoluţiei Române1 din decembrie 1989 faţă de caracterul de revoltă alcătuită dintr-un număr de conflicte izolate al evenimentelor din 1907, faptul că aceeaşi Revoluţie a reuşit, în cele din urmă, să îşi atingă – aparent – ţelurile; evoluţia tehnologică ce a determinat schimbări ale armamentului, tacticilor şi doctrinelor militare, precum şi multe alte deosebiri. Asemănările, însă, vor face obiectul acestei lucrări.
Am intenţionat o prezentare paralelă a celor două evenimente, începând de la contextul internaţional (tensionat, în 1907; respectiv, sfârşitul Războiului Rece şi „alunecarea” statelor-satelit ale URSS din Europa spre o altă formă de guvernare decât socialismul), apoi cu doctrina armatei române, dotările (şi neajunsurile) acesteia, atitudinile corpului militar şi realităţile din armată (bineînţeles, în măsura în care autorul, în esenţă un civil, poate accesa şi reda aceste realităţi). Urmează studiul evenimentelor în sine, începând cu motivele declanşării (şi aici există una dintre cele mai interesante asemănări, cea referitoare la „intervenţia străină”, a unor catalizatori şi iniţiatori ai revoltei, aspect încă nedesluşit pe deplin nici la ora actuală, fie că a fost vorba de agenţii provocatori austrieci din 1907, fie de misterioşii turişti sovietici din 1989), cu desfăşurarea – pe scurt, şi în măsura în care informaţiile existente reprezintă adevărul istoric – evenimentelor; în 1907 a fost vorba de o serie de incidente izolate, necoordonate, întinse pe perioada câtorva săptămâni, iar în 1989 „doar” de intervalul 14-27 decembrie, după majoritatea autorilor. Urmează apoi descrierea momentului represiunii, cu şovăielile şi ezitările inerente atât celor ce au fost nevoiţi să dea ordinele, cât şi ale celor ce au deschis focul asupra concetăţenilor; în cele din urmă, consecinţele ambelor serii de evenimente, de acum un secol şi de acum optsprezece ani. O referire interesantă se poate face la adresa autorităţilor, care nu au avut interesul aflării adevărului nici acum 100 de ani, nici acum 18...
O altă chestiune adusă în discuţie o reprezintă, aşadar, tentativele de „muşamalizare” a adevăratei amplori a evenimentelor, respectiv a adevăratei motivaţii şi desfăşurări, atât în timpul, cât şi după tulburări în sine. Un alt aspect ce merită a fi surprins îl reprezintă ascensiunea în carieră a unora dintre cadrele implicate în evenimente (poate că exemplul cel mai faimos îl constituie cel al lui Ion Antonescu – deşi nici numele de Eugen Bădălan nu este al unui „ilustru necunoscut”). Desigur, nu toţi au avut parte de o ascensiune, mai ales post-1989; soarta lui Antonescu, executat în 1946 sau a lui Milea – ce aparent s-a sinucis pe 22 decembrie 1989 nefiind tocmai de invidiat.
Fireşte, nu am intenţionat – neavând posibilitatea – aflarea unei versiuni definitive nici despre evenimentele din 1907, nici despre cele din 1989; se pare că, dacă la 100 de ani de la răscoala din 1907, încă nu există o versiune definitivă şi irevocabilă asupra celor întâmplate, probabil că adevărul despre Revoluţia din decembrie 1989, cu ai săi atât de sângeroşi, dar inexistenţi (mai precis, neprinşi) terorişti, nu se va afla prea curând, iar controversele nu vor înceta asupra acestui generos subiect (generos, în ciuda faptului că arhivele serviciilor de informaţii cărora li se bănuieşte implicarea – respectiv ungar, sovietic, american – nu sunt şi nu vor fi deschise cercetătorilor).
În economia lucrării, nu am alocat spaţiu desfăşurării evenimentelor de după data de 22 decembrie, ora 10.45 (respectiv, ordinul de retragere în cazărmi dat de noul ministru, V. Stănculescu), deoarece am considerat că acesta este momentul în care armata şi-a depăşit condiţia de forţă represivă şi s-a transformat în sprijin al revoluţionarilor.
Concluzia, chiar dacă prezentă pe tot parcursul lucrării, se regăseşte în final, referindu-se la ilegalitatea folosirii armatei statului român ca instrument de represiune – deşi în acele momente, amploarea tulburărilor părea să ceară o forţă superioară Jandarmeriei, respectiv Securităţii – şi la măsurile luate pentru a acoperi această ilegalitate (cum ar fi centralizarea şi ascunderea la Palatul Regal a documentelor referitoare la represiunea revoltei din 1907 şi, respectiv, tot ansamblul de măsuri început cu transportul cadavrelor de la Timişoara la Bucureşti şi continuat cu mistificările la care mai este încă supusă opinia publică în legătură cu Revoluţia Română). Însă, concluzia lucrării nu se doreşte a fi o „sentinţă”, şi nici măcar o constatare, ci o simplă privire de ansamblu asupra unor evenimente sângeroase şi foarte controversate, încă relativ „calde” pentru un studiu absolut obiectiv.
Trebuie menţionat sprijinul obţinut în căutarea materialelor atât la Arhivele Militare din Piteşti, cât şi din partea unor cadre active şi în rezervă ale Armatei Române (comandor (r.) prof. dr. Aurel Pentelescu), fără al căror ajutor nu aş fi reuşit să am acces la unele materiale preţioase pentru ambele subiecte tratate în lucrare. Evident, este necesar pentru cercetător să ştie ce şi unde să caute, pentru a ajunge la rezultatele dorite – asta dacă nu se întâmplă ca într-unele cazuri neprofesioniste, sau înregimentate politic (şi chiar evenimentele din lucrare au fost tratate astfel), când se modifică sau omit faptele prezentate astfel încât să ducă la o concluzie preconcepută.
Astfel, bibliografia lucrării este însoţită atât de anexe (succinte biografii aparţinând unor personalităţi militare implicate în evenimente, dar şi cópii ale actelor fundamentale ce reglementau în acele momente funcţionarea armatei române sau ale unor acte provenite din Arhivele Militare), cât şi de o notă referitoare la bibliografie, ce cuprinde unele explicaţii necesare referitoare la documentele consultate şi la atitudinea autorului faţă de unele din ele.
Trebuie menţionat, de asemenea, că am făcut – unde a fost posibil – corecturi din punct de vedere gramatical într-unele citate din documente mai vechi (având în vedere schimbările destul de dese apărute în limba română în ultimele decenii – şi chiar post-1989), astfel încât să nu fie alterat sensul sau mesajul respectivului citat.
1 Autorul a optat de la început pentru folosirea denumirii de Revoluţie, iar nu a altor denumiri cu caracter ironic sau defăimător deoarece a fost vorba în mod incontestabil de o ridicare de mase soldată cu schimbarea sistemului politic, al celui economic, a întregii fizionomii a societăţii româneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu