Scoala

Istoria învăţământului din Mileanca în secolul al-XIX-lea

Prin lucrarea de faţă dorim să acoperim un gol în istoriografia locală şi naţională. Istoriografia privitoare la învăţământul românesc din secolul XIX, se limitează la prezentarea fenomenului şcolar din Ţara Românească, propriu – zisă, lăsând la o parte prezentarea realităţilor şcolare din Moldova. În acest context se încadrează lucrările scrise la începutul secolului trecut , dar şi lucrările de dată mai recentă.
Dacă lucrările cele din prima categorie au o mare încărcătură emoţională, evidenţiind politica discriminatorie a guvernelor , lucrările celelalte pun accentul pe evoluţia învăţământului românesc în contextul politicii discriminatorii .
Evoluţia învăţământului românesc din Mileanca, în secolul al XIX - lea, urmează doar în linii mari evoluţia învăţământului românesc, fiind şi contextul în care se va dezvolta reţeaua şcolară a elevilor din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX – lea.
Această problematică complexă a evoluţiei şcolare a copiilor din Moldova pe parcursul secolului al XIX – lea a fost cercetată doar parţial. Învăţământul rural (poporal) nu a beneficiat până acum de o cercetare amănunţită.
Desigur, există şi alte studii care ating tangenţial problema, menţionate la bibliografia generală a lucrării, şi pe care nu am considerat necesar să le prezentăm aici.
În lucrarea de faţă ne-am propus să studiem, pe baza documentelor arhivistice existente, precum şi a cercetărilor anterioare, evoluţia cantitativă şi calitativă a întregului învăţământ din Mileanca, în secolul al XIX – lea. Pentru a completa acest tablou general cu privire la fenomenul educaţional studiat, am cercetat şi analizat atât materiale cu privire la fenomenul şcolar în sine, cât şi cu privire la personalităţile politice, culturale şi religioase care au contribuit la susţinerea învăţământului românesc; fenomenul fundaţional şi dezvoltarea bibliotecilor, ca bază materială a învăţământului.
Învăţământul din Mileanca, în secolul al XIX-lea, a avut o dezvoltare ascendentă, dar nu liniară. Cauza principală a acestei evoluţii a fost caracterul d adaptabilitate al acestuia. Cei doi factori: biserica naţională românească şi comunitatea, au sprijinit învăţământul, dar, în lipsa unui ajutor material din partea statului, nu au reuşit în măsura în care şi-au propus să doteze şcolile la standardele impuse de un învăţământ modern. O altă cauză a acestei evoluţii sinuoase ar fi lipsa de interes din partea comunităţilor săteşti şi a marilor proprietari de pământ pentru şcolarizarea copiilor. Cu tot efortul depus de ierarhia bisericească, majoritatea locuitorilor din satele comunei Mileanca refuzau sistematic să-şi trimită copiii la şcoală. Cel mai des invocate pentru a motiva acest refuz erau lipsurile materiale şi nevoia de braţe de muncă.
De cealaltă parte, proprietarii de pământ, nu doreau emanciparea culturală a comunităţilor locale, deoarece ar fi pierdut forţa de muncă umilă şi supusă. Emanciparea culturală nu era nici în interesul autorităţilor naţionale, deoarece aceasta nu putea duce altundeva decât la lupta pentru drepturi sociale.
La finele secolului al XVIII-lea, despotismul luminat îşi face simţite efectele şi asupra învăţământului din Moldova. Din nevoia uniformizării sistemului educaţional pe întreg cuprinsul Principatelor, al ridicării gradului de cultură necesar dezvoltării economice al satelor, al educării supuşilor în spiritul ascultării faţă de autorităţile imperiale şi al întăririi controlului statului asupra programelor şcolare, vor apărea şcolile poporale. Apariţia acestor şcoli, sprijinite atât de stat cât şi de comunitate va da un impuls puternic dezvoltării şcolare în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Din păcate, legislaţia ulterioară va reduce impactul acestor legi modernizatoare, şcolile revenind în directa subordonare a bisericii, care trebuia să se îngrijească şi de nevoile lor materiale. Şcoala rămâne aşadar o anexă a bisericii.
Cu toate minusurile acestei subordonări, trebuie să remarcăm faptul că biserica a imprimat educaţiei şcolare a elevilor un puternic sentiment naţional, indispensabil unei perioade de explozie a naţionalismului. Acest fenomen trece în prim plan în a doua jumătate a secolului XIX, când, şcoala românească este supusă unei adevărate ofensive de individualizare. Sub influenţa modernizării sistemului educaţional şi a ideii de naţiune, se trece la adoptarea unei legislaţii pentru transformarea acestora în şcoli unitare. Pentru a accepta această idee , comunităţilor săteşti le sunt promise ajutoare de stat, mizându-se pe sărăcia oamenilor.
Cele două entităţi româneşti, biserica şi statul, împreună cu comunităţile locale, au făcut mari eforturi pentru a salva şcolile rurale româneşti şi pentru a le aduce la standardele prevăzute de lege. Este demn de remarcat că, în ciuda ofensivei legislative, şcolile săteşti au reuşit să se modernizeze şi să determine comunităţile rurale să sprijine demersul bisericii de a-şi trimite copiii la şcoală.
Pentru a ţine pasul cu evoluţia societăţii, biserica a început un proces de profesionalizare a învăţătorilor şi a profesorilor. În primii ani ai secolului al XIX-lea, marea majoritate a învăţătorilor erau simpli dieci sau cantori în biserică. De aici şi denumirea de dascăl, care şi azi îi este atribuită învăţătorului. Încă de la început şcoala din Mileanca a fost confruntată cu lipsa unui personal didactic calificat, nedeprins cu limba literară.
Pe măsură ce şcolile pedagogice din Botoşani scot generaţii de absolvenţi, nivelul de profesionalizare al cadrelor didactice creşte. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub 30% din învăţătorii români aveau atestate de calificare, după anul 1870 numărul lor creşte semnificativ, ajungând aproape de 95% la finele veacului al XIX-lea.
Pentru a putea întreţine personalul didactic, biserica din Mileanca a menţinut acel sistem, prin care învăţătorii erau şi dascăli în biserică. Economic era avantajos, deoarece învăţătorii primeau un adaos la salariu, iar comunităţile nu mai trebuiau să plătească un ajutor de preot. Din punctul de vedere al coordonării învăţământului, sistemul funcţiona perfect, cel puţin teoretic.
Cum preotul era directorul şcolii, coordonarea celor doi factori educaţionali - biserică şi şcoală - trebuia să fie perfectă. În realitate, lucrurile nu stăteau tocmai aşa, dovadă desele fricţiuni dintre preoţi şi învăţători, descrise în numeroase procese-verbale de constatare. Aceste neînţelegeri, acolo unde s-au produs, au îngreunat funcţionarea şcolii rurale.
Revenind la retribuirea învăţătorilor, aceasta se făcea, ca în cazul preoţilor, în bani şi în natură, în baza unor contracte încheiate între parohie şi învăţător, întărite apoi prin ratificarea acestora de autorităţile administrative şi de către Consistoriul bisericesc.
Construcţia, întreţinerea şi modernizarea şcolilor din comună revenea comunităţii locale, adică parohiei. Starea economică a acestora nu le-a permis multă vreme să-şi construiască şi să-şi întreţină şcoli. Din acest motiv, la începutul secolului al XIX-lea, cele mai multe şcoli se regăsesc în tinda bisericii, acasă la preot sau în clădirile anexe ale acestuia. Doar familiile mai înstărite şi-au permis să-şi construiască sau să-şi arendeze edificii şcolare. Acolo unde existau, edificiile şcolare erau construite din pământ bătătorit, mai rar din cărămidă nearsă, şi mai rar din cărămidă sau piatră. Starea lor era foarte proastă. Majoritatea aveau o singură încăpere pentru elevi şi o încăpere unde de obicei, locuia învăţătorul.
Situaţia se va schimba radical în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, se vor construi şcoli în majoritatea parohiilor româneşti. Parohiile care, datorită situaţiei economice nu-şi puteau permite construcţia unei şcoli proprii, se uneau două sau trei pentru a construi sau a susţine o singură şcoală. De asemenea, un important ajutor în susţinerea învăţământului naţional a început să vină din partea fundaţiilor de sprijin, ai căror fondatori vedeau în dezvoltarea învăţământului românesc calea spre emanciparea culturală şi naţională a poporului român.
O preocupare constantă a fost şi aceea de a îmbogăţi mereu conţinutul învăţământului. Pe măsura profesionalizării corpului didactic, apar preocupări tot mai pregnante în sensul elaborării unor programe şcolare menite să modernizeze procesul didactic.
Un prim pas în acest sens este programa elaborată în anul 1820, intitulată Metodul învăţătoresc, a cărui autor este necunoscut. Metodul este destinat învăţătorilor şcolilor rurale. În completarea lui, un alt material, din păcate în parte indescifrabil, se referea la predarea limbii române în şcolile secundare. Aceste două metodici de predare au fost folosite până târziu, spre finele secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a aceleiaşi perioade, apar conferinţele învăţătoreşti, cadru organizat pentru generalizarea unor experienţe didactice diverse şi pentru introducerea unor principii şi metodologii moderne în educaţie. Sub acest impuls modernist, apar şi primele proiecte de reformă a învăţământului românesc.
Aşadar, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii şcolii devin conştienţi că se impune o schimbare pentru adaptarea învăţământului la realităţile moderne, care se fac simţite şi în lumea satului românesc. Pe de altă parte, o serie de intelectuali se pronunţă tot mai des pentru laicizarea învăţământului.
Programele şcolare nu au fost singura preocupare a ierarhiei bisericeşti şi a intelectualilor din Moldova. Lipsa manualelor şcolare s-a resimţit acut şi în şcoala rurală din Mileanca la începutul secolului al XIX-lea. Pentru a suplini lipsa manualelor, dascălii foloseau în procesul didactic ceasloave şi alte cărţi de cult, astfel încât cărţile bisericeşti au fost primele manuale şcolare ale copiilor. De pe acestea învăţau scrisul şi cititul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar primele manuale şi cărţi şcolare, scrise de absolvenţii şcolilor româneşti de la Iaşi, Bucureşti.
Aşadar, eforturile de organizare a şcolilor secundare româneşti, ortodoxe şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, încep să dea roade. Manualele şi cărţile se diversifică din punct de vedere tematic, se fac numeroase traduceri după autori străini, dar se aduc şi cărţi şi manuale româneşti de peste munţi, din Ardeal. După anul 1867, autorităţile trec la index toate manualele care nu exprimau poziţia oficială cu privire la naţionalitate, cărţi de limba română sau de istoria românilor. Cu toate acestea, cărţile şi manualele româneşti au circulat, numeroşi profesori, preoţi şi învăţători riscând amenzi mari sau chiar ani de închisoare pentru popularizarea acestora.
Eforturile organizatorice în plan şcolar ale celor două entităţi ( biserică şi stat ) nu puteau fi încununate cu succes fără un răspuns pozitiv din partea comunităţilor locale în ceea ce priveşte întreţinerea şcolii şi trimiterea copiilor la şcoală. În ceea ce priveşte frecvenţa copiilor la şcoală, aceasta a variat în funcţie de sezon, vârstă şi sex. În perioada muncilor agricole, frecvenţa era ceea mai redusă, copiii fiind la munca câmpului împreună cu părinţii. Pentru a preveni absenteismul din această pricină, vacanţele şi zilele libere erau puse în aşa fel încât copii să fie liberi pentru a-i ajuta pe părinţi la semănat sau cules. De obicei, în clasa I-a şi a II-a, majoritatea copiilor de vârstă şcolară frecventau şcoala. După ce învăţau să scrie şi să citească, copiii abandonau şcoala, ajungându-se ca în clasa a IV-a, doar un sfert din cei care au început clasa I să mai frecventeze şcoala. Cei mai mulţi dintre copiii care frecventau şcoala, mai ales ceea de repetiţie, erau băieţi. Fetele erau de obicei retrase de la şcoală după ce învăţau să scrie şi să citească, considerându-se că fetele trebuiau să înveţe gospodărie de la mamele lor, pentru a fi la rândul lor mame şi soţii bune.
În general, în lumea satelor româneşti din secolul al XIX-lea, şcoala era privită ca un moft, bună doar pentru cei care doreau să devină preoţi sau avocaţi. În universul mental al ţăranilor români din Mileanca acelor vremuri, un bun gospodar nu trebuia să ştie mai mult decât scrisul şi cititul. Totuşi, datorită propagandei asidue făcute de ierarhia bisericească, de preoţii şi intelectualii români, dar şi din cauza amenzilor administrative, situaţia se va schimba spre cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Frecvenţa şcolară începe să crească, ajungând până la 60-70% dintre copii de vârstă şcolară. Frecvenţa şcolară se va regăsi şi în situaţia privind analfabetismul, dacă la începutul secolului al XIX-lea, doar circa 30% dintre locuitorii din Mileanca ştiau să scrie şi să citească, spre sfârşitul secolului se ajunge la aproximativ 60%. Cifrele erau mai mici în mediul rural, care înregistra diferenţe de până la 15% faţă de mediul urban. În oraşe, necesitatea învăţării unei meserii, făcea ca cel puţin în şcoala primară frecvenţa să depăşească în multe cazuri 80%. Atitudinea faţă de şcoală a fost condiţionată aşadar de mai mulţi factori: situaţia economică a părinţilor, atitudinea preoţilor şi a primarilor faţă de şcoală, relaţia preot – învăţător şi comunitate – învăţător. Totdeauna însă, învăţătorii, alături de preoţi şi primari erau consideraţi oamenii de frunte ai satelor, la fel cum profesorii de la şcolile româneşti din Botoşani şi din Iaşi, formau elita intelectuală a moldovenilor.
În final, putem considera că, pe parcursul secolului al XIX-lea, învăţământul din Mileanca, depăşind toate obstacolele obiective şi subiective, a parcurs o perioadă de modernizare, prin efortul colectiv al bisericii, al comunităţilor şi al elitelor culturale, politice şi economice locale.
Aceasta şi ca urmare a reformei învăţământului din 1864 prin care se decreta pentru prima oara în istoria românilor învăţământul primar de stat obligatoriu si gratuit pentru toţi copiii PrincipatelorUnite.
Ca urmare a acestui fapt oficialităţile judeţene si locale din acea vreme s-au străduit să pună bazele învăţământului primar si în comuna Mileanca.
Aşadar , se împlinesc peste 120 de ani de învăţământ primar în localitatea noastră .
Documente din primii 35-40 de ani din învăţământ s-au mai găsit în arhiva scolii, iar din spusele celui care ştia multe lucruri de începuturile învăţământului din Mileanca - fost elev al scolii şi dascăl bisericesc, anume Gheorghe Dubiţ care ne-a descris cu lux de amănunte felul cum a fost organizat învăţământul, localurile unde se desfăşura, învăţătorii care au funcţionat precum si metodele folosite la acea vreme. Cât despre documentele şcolare din acea perioada, s-a spus ca acestea au fost distruse într-un incendiu ce s-a produs în anul 1907, când localul în care funcţiona primăria dar şi şcoala a fost distrus în totalitate (acest local se afla pe terenul din spatele actualei,primarii).
Pentru ca şcoala să poată funcţiona erau necesare câteva lucruri de realizat în prima faza:
Amenajarea unei săli de clasa,
procurarea de mobilier şcolar si găsirea unui învăţător care să predea lecţii.

De aceste probleme se preocupa primăria. Spaţiul a fost amenajat într-o casa a locuitorului Vasilache Ioan pe uliţa "Sub coasta" (locul unde se afla astazi casa Vasilache Natalia). In această cameră s-au adus câteva bănci lungi în care stăteau câte zece elevi în fiecare bancă.
Problema cea mai grea a fost aceea a găsirii unui învăţător întrucât se ştie ca aceştia erau foarte puţini, dar nici aceştia nu aveau o şcoala speciala de pedagogie, ci erau cu câteva clase de gimnaziu si care funcţionau numai în târgurile Săveni, Darabani, Dorohoi.
Aşa că s-a găsit un dascăl de biserica şcolarizat la Mănăstirea Neamţului si care a venit să înveţe copiii din clasele I-IV (nu se mai stie numele )
Prin legea învăţământului rural se stabilea obligativitatea frecventării şcolii primare iar părinţii care nu îşi trimeteau copiii la şcoală erau amendaţi drastic si se ajungea chiar la pedepse corporale.
Pentru a se asigura cât de cât cadre didactice cu o oarecare pregătire intelectuală, conducerea de atunci a primăriei Mileanca a selectat din rândul elevilor pe cel mai bun la învăţătură şi cu o stare materiala mai bună a părinţilor si l-a trimis să înveţe la un gimnaziu din Botoşani, iar după terminarea celor trei ani cât dura perioada de şcolarizare trebuia să se întoarcă în comună şi să predea în învăţământul primar. Acesta a fost Ioan Dron care a fost învăţător.
Din spusele celor care l-au cunoscut acesta era foarte exigent, chiar dur în activitatea sa, iar ca "metode pedagogice" bătaia era pe primul plan. O altă metodă folosită în învăţământul primar era sistemul monitorial, metodă care s-a folosit până la sfârsitul anilor 1948-1950.
Deoarece în majoritatea şcolilor primare funcţionau 1-2 învăţători, la cele patru clase învăţătorii foloseau pe cei mai buni elevi la învăţătură din fiecare clasă pentru:
controlul temelor date pentru acasă.
îi punea pe elevi sa citească lecţiile în timpul când învăţătorul nu era în clasa.
controla starea de curăţenie a elevilor si menţineau ordinea si disciplina în clasă.
Toate aceste lucruri erau aduse la cunoştinţa învăţătorului iar acesta lua măsurile ce se impuneau. Pentru ca "bătaia cu nuiaua la palma "era legiferată, mulţi dintre elevi care nu respectau cele arătate mai sus, sufereau consecinţele de rigoare, adică: bătaia la palmă cu nuiaua.
Sistemul monitorial s-a folosit mai pregnant în perioada războaielor mondiale 1916-1918 si 1940-1945, întrucât aproape toţi învăţătorii bărbaţi care aveau si grade de ofiţeri în rezervă, au fost concentraţi pe fronturile unde se desfăşurau luptele, rămânând acasă învăţătoarele care trebuiau să desfăşoare activitatea în şcoli şi acestea aveau nevoie de un ajutor din partea monitorilor.
Cu siguranţă că sistemul monitorial avea consecinţe negative asupra calităţii învăţământului. Aşa se explică faptul că o buna parte din elevi avea un nivel scăzut de cunoştinţe iar la absolvirea cursurilor primare, acestea aveau o pregătire mediocra iar unii erau semianalfabeţi. Acestora se mai adăugau si analfabeţii care din diverse motive nu frecventau şcoala primară, chiar daca legea îi obliga, se mai putea interveni la învăţător în schimbul unor plocoane pentru motivarea absenţelor şi neaplicarea amenzilor prevăzute. Aşa se explică faptul că aceşti tineri rămâneau analfabeţi iar locul de munca era în agricultură, în gospodăria personala pentru cei care aveau o suprafaţă de teren iar cei care nu aveau lucrau la boieri.
Aşa cum menţionam la început baza materiala a învăţământului a fost precară în sensul ca nu existau localuri de şcoală corespunzătoare, mobilierul era rudimentar, lipseau manualele si rechizitele şcolare, iar materialul didactic trebuia confecţionat de învăţător cu sprijinul si a părinţilor,elevilor.
După primul război mondial când ţara şi-a refăcut economia iar la conducerea Ministerului Invăţământului (Ministerul Instrucţiunilor Publice) a venit marele cărturar si personalitate politică "Spiru Haret "a început procesul de reabilitare si modernizare a învăţământului public. Intr-un mare număr de localităti s-au construit localuri noi de şcoală de acest lucru a beneficiat si comuna Mileanca. Cu fonduri de la stat dar si cu sprijinul populaţiei locale s-au construit între anii 1926-1930 localurile şcolilor din Mileanca,Tătărăşeni, Codreni.
Aceste scoli au fost dotate cu mobilier şcolar de către instituţiile statului abilitate. Băncile şcolare erau mult mai corespunzătoare în sensul că într-o bancă stăteau numai doi elevi. Treptat s-au dotat şcolile cu material didactic (hărti, planşe, mulaje) fapt ce facilita predarea şi însuşirea cunoştinţelor la : limba româna, aritmetica, ştiinţele naturale, geografie, istorie si celelalte obiecte,de,învăţământ.
Invăţământul rural era bine structurat pe parcursul anului şcolar, cunoştinţele se predau după programe si manuale şcolare aprobate de ministerul de resort.
Prin înfiinţarea de şcoli normale de învăţători s-au asigurat şi cadre calificate (învăţători) pentru majoritatea şcolilor primare si care prin gradul de pregătire a acestora se asigura calitate învăţământului.
Toate şcolile au primit importante suprafeţe de teren (între 1-5 ha.) unde elevii făceau practica agricola (elevii observau diferite fenomene în dezvoltarea plantelor).
Toţi învăţătorii din acea perioada (1920-1940) ştiau şi îi învăţau şi pe elevi să altoiască un pom să înfiinţeze livezi de pomi fructiferi, să crească şi îngrijească animale şi multe alte lucrări.
In acest sens învăţătorul trebuia să fie model de bun gospodar pentru toţi locuitorii satului. Aceştia trebuiau sa aibă o casă frumoasă şi bine gospodărită, cele mai bune rase de animale (cai, vaci, oi) si aplicau regulile agrotehnice din acea vreme. Mulţi dintre viitorii gospodari ai satelor urmau exemplul învăţătorului şi ajungeau şi ei buni gospodari.
In perioada anilor 1889-1944 în comuna Mileanca au predat o serie de învatatori de renume care au prestat o activitate de toata lauda si care au dat serii de elevi bine pregătiţi.
Exemple:Ioan Panu,Ioan Dron,Înv


După anul 1944 a apărut o alta serie de învăţători de mare reputaţie, printre aceştia se număra:Înv.Jitaru Nicolae, înv.Jitaru Maria, înv.Tanasă Georgeta, înv. Roşca Dumitru, înv.Bezede Eugenia,maistru instructor Bezede Ioan,înv.Gheorghiu Jenică, înv.Ioan Schiopu,prof.Tanasă Mihai, prof.Duţa Mihai.


Mulţi dintre aceştia nu mai sunt în viaţă.


Tuturor veşnica recunoştinţă,şi,pioasă,amintire !
A urmat o perioada grea pentru învăţământul românesc - declanşarea celui de al doilea război mondial. Toţi învăţătorii care erau si ofiţeri în rezerva au fost concentraţi iar lecţiile erau predate de învăţătoare la toate clasele. Invăţământul se desfăşura simultan la toate clasele I-IV si chiar VII clase, în asemenea condiţii e greu de imaginat să obţii performanţe şi totuşi au fost si elevi care prin capacitate, munca, voinţă şi perseverenţă au reuşit să pătrundă şi să frecventeze diferite licee, şcoli normale de învăţători, şcoli de arte şi meserii, iar unii au urmat şi absolvit învăţământul superior, ajungând personalităţi ale ştiintei şi culturii române.
Comuna noastra se mândreste cu personalitati precum :
prof. univ.Virgil Dron
prof. univ.Neculai Gheorghiu
prof. univ.Alex.Zet
prof. ,
dr.reumatolog Iftime Zet
dr.oftalmolog Maria Sârghi
conf. ,
prof.

Dintre cei citaţi mai sus foarte puţini mai sunt printre noi, de aceea li se cuvine o vie şi pioasă amintire!
In ultimii cinzeci de ani învăţământul din Mileanca a cunoscut transformări importante cu perioade de ascensiune dar si de regres. După evenimentele din august 1944 când si România a ajuns sub dictatura comunista învăţământul era organizat şi se desfăşura după modelul sovietic. Programele şcolare, conţinutul manualelor, metodele si procedeele de predare, politizarea lecţiilor,era impuse tot după modelul sovietic.
Intr-o perioada (1953-1956) se introduse-se sistemul de notare de la 1-5 tot după model sovietic. Treptat conducătorii politici de atunci si-au dat seama de carentele acestui sistem, au renunţat la acesta si s-a aplicat sistemul românesc care avea tradiţie şi dădea roade mai bune. Pe măsură ce ţara se refăcea după război şi învăţământul a cunoscut o dezvoltare vizibilă. S-a pus accent pe pregătirea şi asigurarea de cadre didactice prin şcoli pedagogice, institute de învăţământ superior şi universităti. S-au acordat un număr mai mare de burse şcolare pentru elevii buni la învăţătură şi cu o situaţie materială mai slabă.
S-a înfiinţat învăţământul seral şi fără frecvenţă care au creat posibilitatea unui număr însemnat de tineri sa se califice pentru diferite profesii dar si pentru învăţământ.
Avem un număr foarte mare de cadre didactice din comună care s-au format în aceşti ani şi care au predat şi mai predau şi în prezent în şcolile din localitate:
înv.Maria Mădularu, înv.Stefănescu Georgeta, înv.Ciobotariu Gica,înv.Pascariu Luminiţa, înv.Turcănaşu Gheorghe, înv.Zet Gabriela Marcela, înv.Scripcariu Dorin,înv.Stefănescu Ioan, înv.Puhăcel Eugenia,înv.Ivaşcă Elena, educ.Rodica Duman, educ. Maria Filip, educ.Laura Pălăduţă, educ.Alina Vreme, educ.Dorina Spătariu, prof.Constantin Mădularu, prof.Costică Ciobotariu, prof,Dumitru Căruntu, prof.Daniela Azamfirei,prof.Mihaela Elena Roşu, prof.Mihai Marin Modrea,maistru Stelian Carabulea,prof.Ciprian Mitoceanu,prof.Alina Zambalic, prof.Dana Răsteanu, prof.Nelu Filip,
Cuvinte de apreciere avem la adresa tuturor cadrelor didactice care au slujit învăţământul din Mileanca. Fiecare dintre aceştia au contribuit la dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului din localitatea noastră şi despre fiecare s-ar putea consemna mult. Cuvinte de apreciere avem si la adresa cadrelor didactice care au condus destinele acestei scoli:
Înv.Dron Ioan,prof.Tanasă Mihai, prof.Ciobanu Marin, prof.Constantin Mădularu,înv.Azamfirei Daniela, înv.Turcănaşu Gheorghe.
Fiecare dintre aceştia având o contribuţie importantă la ridicarea pe noi trepte a învăţământului din Mileanca pe plan material şi educaţional.
Dovada muncii si perseverentei cadrelor didactice care au muncit în această şcoală este ca, de pe bancile scolii din Mileanca au iesit zeci de cadre de diferite specialităţi: ingineri, medici, profesori, economişti, ofiţeri, maiştri şi tehnicieni, muncitori şi ţărani gospodari care a reprezentat si mai reprezintă cu cinste comuna noastră.
Intre anii 1955-1965 populaţia şcolară în comună era mare mai cu seama în circumscripţiile şcolare Mileanca şi Codreni. La ceste şcoli funcţionau clase paralele şi nu exista spaţiu suficient. In câţiva ani unele clase au funcţionat în casele unor gospodari din sat
La insistenţele conducerilor de şcoli organele locale au fost nevoite să construiască unele localuri noi. La şcoala Mileanca s-au construit în anul 1957 trei săli de clasă (anexa II şcoala veche) directori fiind atunci prof. . Tot aici s-au mai construit doua săli mai mici în spatele scolii vechi (care există şi astăzi). Aceste construcţii s-au făcut prin contribuţia părinţilor.
Nici în satul Scutari spaţiul nu era suficient, astfel ca în anul 1965 s-a început construirea scolii noi cu cinci săli de clasa . Această construcţie s-a realizat cu fonduri adunate de la populaţie (contribuţia bănească anuală). In anul 1976 s-a început construcţia localului scolii noi din Mileanca care s-a dat în folosinţă în anul 1977, treptat s-a îmbunătăţit mult baza materială a învăţământului din Mileanca.
In ultimii ani învăţământul din Mileanca a primit un ajutor substanţial din partea statului în reabilitarea si construirea de noi şcoli precum si dotarea acestora cu mobilier şcolar modern, calculatoare si alte materiale necesare bunei desfăşurări a învăţământului.
A fost reconstruit aproape din temelii localurile şcolilor din Scutari şi Seliştea, creîndu-se condiţii similare cu cele din oraş (aprovizionare cu apă potabilă, grup sanitar modern, mobiler nou s.a.).
Si în satul Codreni se va reabilita şcoala cu tot ce trebuie ( centrală termică, instalaţie de apă, mobiler nou). Toate aceste s-au realizat prin proiecte finanţate de Ministerul Educaţiei si Cercetării cu fonduri de la Banca Mondiala.
Regretabil este faptul că a scăzut mult populaţia şcolara în clasele I-VIII în ultimii ani.
Despre activitatea colectivului de cadre didactice din comuna afirmăm cu toata raspunderea ca acestia sunt calificate, bine pregatite profesional si dornice să presteze o activitate la nivelul exigenţelor cerute de societatea europeană în care traim .
Amintim numele unor foşti elevi ai şcolii din Mileanca, care au lucrat şi continuă să lucreze în importante domenii de activitate:
Jitaru Ovidiu-informatică,Ursache Constantin-armată,Apostol Paraschiva-ing.agr.;Hăidăuţu Ioan-ing.agr.;Mitoceanu Gheorghe-sing.;Maftei Ioan-tehn.vet.;Azamfirei Alexandru-medic vet.;Turcanu Petru-armată;Pânzariu Gabriela-asist.med.;Ciobotariu Dumitru- tehn.agr.;Apetrei Ioan-asist.med.;Ciobotariu Ioan-tehn.agr.;


Si lista ar putea continua.
Înv. Maria Mădularu