Vinerea Mare

Ultima vineri din Postul Paştilor se numeşte şi Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conotaţiile legate de aceste denumiri sînt date de ceea ce se întamplă în această zi: se numeşte Vinerea Paştilor, pentru că este ultima vineri dinaintea Paştelui; Vinerea Patimilor, deoarece în această zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus Hristos; Vinerea Seacă, pentru că cei mai mulţi români au obiceiul de a posti post negru (nu manîncă şi nu beau nimic toată ziua). Vinerea Mare, pentru că este ultima vineri din Săptămîna Mare.
Vinerea Mare, deci Vinerea Patimilor, este ziua în care Iisus a fost răstignit pe cruce. În această zi nu se coace pîine, nu se ară, nu se seamănă şi nu se sădesc pomi, întrucăt nu vor rodi.
În seara de Vinerea Mare (este singura vineri de peste an care poartă acest nume) are loc Denia Prohodului Domnului, cu scoaterea Sfîntului Epitaf, icoană pictată pe pînză reprezentînd “punerea în mormînt a Domnului” şi purtarea ei în procesiune în jurul bisericii.
Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăţii pentru că atunci a fost răstignit Mîntuitorul. De aceea, aceasta este singura zi în care nu se oficiază Slujba Liturghiei. Liturghia însăşi înseamnă jertfă şi se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgică. În schimb, seara se oficiază Denia Prohodului, una dintre cele mai spiritualizate, dar şi “spectaculoase” denii. Mai întîi, tineri si bătrîni, în lanţ neîntrerupt, trec pe sub masa plină de flori, masă ce simbolizează catafalcul Domnului. Pe ea este aşternută o faţă de masă bogat pictată, cu punerea în Mormînt a Mîntuitorului (Epitaf), precum şi Evanghelia, împreună cu Crucea. Apoi, preoţii citesc Prohodul.
Cine poate să povestească şi să preţuiască cu dreptate suferinţele lui Hristos din noaptea aceea cumplită, dinainte de răstignirea pe Cruce, suferinţa sufletului şi a trupului? Dacă durerea trupească a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru că se spune că era în chinurile morţii. Aceasta este chinuirea lăuntrică, chinuirea sufletului; firea Lui omenească este aceea care caută mângîiere de la Tatăl; este vorbirea tainică a omului cu Dumnezeirea cea nevăzută, despre ceva de care depinde întreaga lume zidită, de la începuturi pînă la sfîrşit. Pe de o parte se află chinurile îngrozitoare ale Omului a cărui sudoare curge precum picăturile de sînge în răcoarea nopţii; şi pe de altă parte se află planul lui Dumnezeu pentru mîntuirea omului. Acestea două se aflau în război şi trebuiau să fie aşezate în pace.
Omul a spus: “Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultător) a adăugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42). Şi Dumnezeu a hotărât că paharul trebuie să fie băut. Şi atunci când Omul a primit hotărârea lui Dumnezeu, sufletul Său a aflat iarăşi pace, o pace necunoscută pe pământ, care nu poate fi tulburată prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defăimare, nerecunoştinţă ori strigăte fără de judecată ori chiar durerea răstignirii.
Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat cea mai mare izbândă asupra lui Satan în Grădina Ghetsimani şi a făcut aceasta întru ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost învins de către Satan; prin ascultare faţă de Dumnezeu, Hristos l-a învins pe Satan, dând mântuire lui Adam şi urmaşilor săi. În Grădina Edenului, Satan a învins omul; în Grădina Ghetsimani, Omul l-a învins pe Satan. Acesta este războiul pe care îl relatează Evanghelia. Era trebuincios ca omul să fie biruitor - omul, nu Dumnezeu, aşa încât toţi oamenii să poată avea înaintea lor acest pildă a războiului şi a biruinţei - o pildă omenească, care să poată fi urmată. Aşadar, Dumnezeu L-a lăsat pe Omul Iisus să lupte cu Satan şi cu toate puterile aceluia. De aici chinurile îngrozitoare ale Omului; de aici strigătul: “treacă de la mine acest pahar!”
De aici sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau de pe faţa Lui. Dar, dacă trupul este neputincios, duhul este întru tărie. Şi duhul a fost biruitor, mai întâi asupra trupului şi apoi asupra lui Satan.
Să ne plecăm întru mărire înaintea suferinţelor Domnului, înaintea Celui răstignit pe Cruce pentru noi, păcătoşii. Să mărturisim şi să slăvim Numele Său cel sfânt. Slavă şi laudă Lui: Omului adevărat şi Dumnezeului adevărat, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.