Timp de patru decenii Ziua Naţională a României s-a sărbătorit la 23 August, zi în care - în anul 1944 - prin lovitura de stat împotriva Guvernului Antonescu, România a întors armele împotriva Germaniei şi a trecut de partea aliaţilor, intrând totodată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.
23 August a fost sărbătorită cu fast ca zi Naţională a României începând cu anul 1948 (zi în care „poporul muncitor”, care se aduna la început sub lozinca „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, a trecut după adoptarea sintagmei „insurecţie armată antifascistă” la scandarea unei „variante scurte”, care elimina din ecuaţie „Armata Roşie eliberatoare”). „23 August libertate ne-a adus!” a devenit în anii ceauşismului prilej de proslăvire a „conducătorului iubit”.
În calendarul verii târzii, 23 August era sărbătoarea laică mult aşteptată de „oamenii muncii” întrucât se acorda zi liberă. Zi liberă plătită scump însă, întrucât, în întâmpinarea sărbătorii, în întreprinderile şi unităţile productive care erau antrenate în întrecerea socialistă se lucra câteva sâmbete şi duminici pentru „recuperare” şi pentru raportarea de „mari succese în producţie”.
Efortul muncii era dublat de cel al pregătirilor pentru demonstraţiile care se organizau în Capitală şi în fiecare reşedinţă de judeţ.
Pregătirile se derulau de la începutul lunii august, când în grădiniţe, şcoli şi universităţi se punea la punct programul de defilare, iar în unităţile socialiste se confecţionau materialele pentru pavoazare şi pentru demonstraţie.
Dotaţi cu materiale pentru defilare (pe care trebuiau să le predea după ce se încheia demonstraţia), salariaţii întreprinderilor din judeţ erau trimişi cu autobuze şi camioane la Suceava pentru a se alătura coloanei de manifestanţi. Coloana se forma în apropierea stadionului sau lângă Policlinică şi, însoţită de activişti (care alergau pe margine şi strigau „Păstraţi alinierea!”, „Capul sus, pieptul bombat, privirea înainte!” sau „Ridicaţi steagurile!” şi „Atenţie la mine, acum lozinca: 23 August, libertate ne-a adus!”), se deplasa către centrul oraşului, unde trecea prin faţa tribunei oficiale, moment în care demonstranţii trebuiau să salute oficialităţile cu urale, să strige lozinci, să înalţe pancartele şi să agite florile şi steguleţele.
Sărbătoarea de 23 August a rămas doar o amintire. O amintire pentru cei care au trăit acele momente, au lucrat sâmbete şi duminici pentru „depăşirea planului în întrecerea socialistă”, au raportat „succese în producţie”, au participat la demonstraţii. Generaţiile postrevoluţionare ştiu puţin sau nu ştiu nimic despre ziua de 23 August. Pentru ei, pentru tânărul cu cercel în ureche pe care l-am abordat ieri întrebându-l ce ştie despre această fostă zi de sărbătoare, pare de neconceput să înveţi timp de câteva săptămâni să mânuieşti un baston, sau să fluturi o eşarfă într-o sincronizare perfectă, să te aliniezi în formaţie şi să te deplasezi în ritm de marş, să defilezi prin faţa unei tribune strigând lozinci, să porţi cu tine un steag cu lancea de lemn de trei metri de dimineaţă până la prânz...
23 August, o sărbătoare care a căzut în uitare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu