Sf. Mare Mucenic Haralambie – lumina bucuriei!

Cinstim astăzi pe Sf. Mare Mucenic Haralambie, episcop al cetăţii Magnezia din Asia Mică, cel mai bătrân dintre mucenici.
Se spune că numele de Haralambie a apărut odată cu creştinismul şi este format din împreunarea a două cuvinte: hará, bucurie, entuziasm, şi lámpo, a lumina, a străluci. Sf. Haralambie şi-a făcut din nume un destin, un model pentru ceea înseamnă nu doar a te numi, ci a fi cu adevărat creştin. Împreună, lumină şi bucurie este viaţa celui care l-a propovăduit pe Iisus Hristos cu cuvântul şi cu fapta, cu credinţă tare, iubire deplină şi speranţă neclintită.
Semnificativ este faptul că despre viaţa Sf. Mare Mucenic Haralambie, deşi îndelungată, se ştiu destul de puţine, dar evlavia pentru el este mare, pe măsura ajutorului pe care îl dăruieşte şi astăzi celor care se roagă întru credinţă. Ca episcop al Magneziei, Sf. Haralambie a propovăduit credinţa creştină cu „râvnă şi pricepere“, „cu timp şi peste timp“, arătând celor ce „stăteau în întunericul şi umbra morţii“.
“.Cuvântul lui avea puterea credinţei drepte, care vindecă şi mântuieşte; vindecă de boală şi eliberează omul de tot răul care îi încătuşează bucuria vieţii, darul cel mai de preţ de la Dumnezeu.
Viaţa Sf. Mare Mucenic Haralambie este pilduitoare pentru împreuna manifestare a iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
O astfel de viaţă a dus Sf. Haralambie şi Domnul i-a dat ani mulţi şi bogaţi în fapte bune, care ar fi rămas poate neştiute, cum sunt a atâtor sfinţi uitaţi de oameni dar apropiaţi ai lui Dumnezeu.
. Era prin anul 202, pe vremea împăratului Septimiu Sever, când se pornise o nouă prigoană împotriva creştinilor şi, cum era cunoscut pentru râvna sa creştinească şi roadele ei, proconsulul Luchian al Magnezei a ordonat să fie arestat şi obligat să se închine idolilor. Dar cum se putea lepăda de Hristos Sfântul care se lepădase de sine spre a-L urma pe Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa“, lăsând pe răbojul timpului însemnele sfinţeniei sale? Au urmat alte şi alte chinuri îndurate cu răbdare nestrămutată, pe care văzând-o, doi dintre soldaţi, Porfirie şi Vaptos, au crezut în Hristos şi au plătit cu capul mărturisirea credinţei lor. Setos de răzbunare, Luchie a înteţit torturile, lovindu-l cu brutalitate şi, minune, mâinile i-au căzut ca lovite de sabia cu care ordonase decapitarea celor doi ostaşi mărturisitori. Mâniindu-se mai tare, l-a scuipat şi deîndată gura i s-a dus la ceafă. Speriat, torţionarul l-a rugat pe Sfânt să-l salveze, şi iubitorul de Dumnezeu şi oameni s-a milostivit, Domnul i-a împlinit ruga, căci Dumnezeu îi ascultă pe cei drepţi. Şi mulţi dintre privitori au cerut să fie botezaţi în Hristos, între ei însuşi Luchie.
Guvernatorul i-a spus toate cele întâmplate împăratului, Septimiu Sever, care a poruncit ca Sfântul să fie adus în Antiohia, unde se găsea atunci şi a început seria altor torturi şi înjosiri, prin care, ocrotit de Dumnezeu, Sfântul a trecut nevătămat. Nesăţios, împăratul a cerut alte semne şi minuni şi Sf. Haralambie, prin rugăciune, le-a făcut – între ele înviind un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un om pe care îl chinuia de 35 de ani. Văzând acest fel de a-L propovădui pe Hristos, mulţi au trecut la creştinism, între ei, Galinia, fiica împăratului. Împăratul a cerut mai multe minuni, care l-au înspăimântat şi în cele din urmă a ordonat să i se taie capul cu sabia. Tradiţia spune că atunci Sf. Haralambie s-a rugat şi cerurile deschizându-se l-a văzut pe Hristos înconjurat de îngerii Săi. A mai cerut Sfântul ca acel loc să fie apărat de foamete şi de boli, să fie rodnic în toate şi să aducă pace şi mântuire celor care îl vor locui. Apoi, Domnul L-a chemat la El înainte ca sentinţa să fie îndeplinită şi Galinia a luat trupul şi l-a îngropat cum se cuvenea unui martir. Acestea sunt, pe scurt, faptele prin care Sf. Haralambie, râvnitor ca odinioară Sf. Ilie, a împlinit primele versete din rugăciunea Tatăl Nostru: „Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“.