Vine Moş Nicolae!

Într-o scurtă istorioară, Tolstoi vorbeşte despre un om foarte bogat, care avea tot ce-şi poate dori cineva: un palat somptuos, caleaşcă aurită, mulţime de slujitori care-i citeau în ochi orice dorinţă. Şi iată că, apropiindu-i-se ziua morţii, bogătaşul ar fi dorit să ia cu el măcar o parte din toate acestea.
 Se gândea că, odată ajuns pe lumea cealaltă, ar putea poate să plătească, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viaţa atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Nu ştii că în rai nu poţi plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?“. Şi bogătaşul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic. Ajunul zilei de 6 decembrie, o noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre!
 Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moşul intrând în odaie şi făcându-şi de lucru la ghetuţele noastre care aşteptau, emoţionate şi ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe uşă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin şi iubitor? Da, şi asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoţie. Fără să mai aşteptăm să ne trimită mama, ne curăţam cu sârg încălţările, dând dovadă de o neobişnuită iniţiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăţ ghetele!“ Mama zâmbea şi aproba, fără alte comentarii. Ştia ea ce ştia… Singura întrebare care se punea: oare vine? Oare nu-i supărat de isprăvile noastre şi nu merităm să ne aducă daruri? Nu numai darurile în sine ne bucurau. Le mai primeam şi altă dată. Dar nu aveau acelaşi farmec. Faptul că Moşul ştia că existăm, că aici în această casă există nişte copii, chiar noi, că ne cunoştea numele, iată într-adevăr miracolul cel mare. Ştiam că ştie. Doar era sfânt. Era explicaţia pe care ne-o dăduse tata, şi nu ne îndoiam de ea. Sfântul Nicolae ştia totul, cum ne cheamă, ce facem, cum ne purtăm. Ne dăruia nu numai daruri, dar strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existenţa concretă, persoana fiecăruia, diferită de toate celelalte. Bineînţeles, nu ne gândeam atât de departe.
 Copil fiind, nu reflectezi la sensurile vieţii. Dar pe undeva ştiam că ne cunoaşte. Că fiecare din noi era o existenţă aparte. Aşa cum ne spunea tata când răsfoiam împreună Biblia pictată a lui Gustave Doré şi ne explica fiecare ilustraţie…
 Mai târziu am înţeles că, instinctiv, şi în copilărie aveam nevoie de certitudinea, pe care o simţim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, eroarea tragică a unei pseudo-existenţe. A fi tu însuţi, unic, inimitabil, personalitate definitivă în faţa Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare.
 Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul. El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântaţi, pe Sfântul Nicolae şi pe alţi sfinţi, pentru ca să ne dăruiască certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubeşte, aşteptând să ne străduim a dobândi, prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viaţa cea veşnică, cea nepieritoare, în strălucirea tronului dumnezeiesc. ( Ziarul Lumina)