Aniversãrile si comemorãrile lui Stefan cel Mare îsi reintrã de la an la an în drepturile lor firesti de a fi unele dintre autenticele zile nationale ale românilor, sãrbãtori legitimate de profunzimea sentimentelor întregului popor si nu de vreun impact conjunctural, generat de ocupatii strãine sau ideologii si mai strãine.
Cu mult înaintea oricãror institutionalizãri, cei mai buni dintre români au simtit si au trãit gloria stefanianã ca simbol permanent al sperantei unei depline împliniri a idealurilor esentiale ale natiunii, ca afirmare a demnitãtii în perioadele penibile ale istoriei noastre.
Mãretia lui Stefan s-a impus în constiinta si afectivitatea tuturor românilor, depãsind încã din timpul vietii sale cadrul îngust al provinciei, cucerind totodatã largi spatii sufletesti în Europa, el fiind acelasi chiar dacã în romanele cavaleresti spaniole i se spunea Don Esteban de Moldavia iar în baladele ucrainiene, cneazul Stetco.
La putin timp dupã moartea sa, pe la 1574, cãlãtorul polonez Macijey Strykowski, oaspete si al Vasluiului între altele, remarcã frecventa interpretare, aproape ritualicã la oaspetele muntenilor si moldovenilor, a unui cântec ce povestea biruintele lui Stefan asupra turcilor, tãtarilor, ungurilor, polonezilor, alti vecini nemaiavând. De atunci, în memoria popularã afectivã, numele de Stefan a început sã însemne pentru români domnitor, principe în general asa cum s-a întâmplat în trecutul mai îndepãrtat cu numele lui Caesar-Kaiser; al Khaganului avar Baian, posibil etimon pentru ban; al lui Carol cel Mare, care a dat denumirea „crai“ în diferite limbi.
În multe alte balade muntenesti de exemplu, desigur si moldovenesti, domnitorii sunt numiti Stefan Vodã fãrã sã existe vreo legãturã directã cu Stefan cel Mare, afarã de aceea generalã pe care am subliniat-o mai sus. Desi au existat, cântecele închinate marelui domnitor nu sau pãstrat în formã baladescã datoritã unor legi specifice, determinante ale folclorului românesc. Încercãrile lui Hasdeu si Alecsandri de a prezenta drept populare unele versuri care le apartineau au fãcut parte dintre bineintentionatele falsuri patriotice, frecvente la începuturile folcloristicii si în concordantã cu viziunea asupra acestui domeniu al spiritualitãtii noastre.
Preponderenta lirismului, marea capacitate de abstractizare, pãstrarea esentelor si mai putin a amãnuntelor de oridin istoric si geografic în jurul cãrora se vor lupta mai târziu cercetãtorii cu „retoricele suliti“, asa cum spunea Eminescu, sunt caracteristici definitorii pentru creatorii populari români autentici. De aici, situatia aparent ciudatã de a întâlni pe voievozii Dan, Vlaicu, Mircea si Mihai, bineînteles si Stefan, în baladele sârbesti, grecesti, bulgãresti, ucrainiene si nu în cele românesti. Într-o eventualã ierarhizare, folclorul românesc s-ar dovedi superior prin calitãtile sale artistice, tocmai de aceea nu a pãstrat detaliile onomastice si exemple ale faptelor eroilor. De altfel, asa cum a demonstrat pe baza unui vast material savantul Arnold van Gennep, factorul timp intervine în prelucrarea faptului concret istoric, durata memoriei populare fiind de 5-6 generatii (150 – 200 de ani), depãsind doar în mod exceptional acesta duratã, apoi coordonatele ancorate în spatiu si cronologie pierzându-se prin estompare treptatã. În conservarea sau uitarea informatiei, memoria opereazã selectiv, în functie de interesele, necesitãtii, aspiratiile, întrega mentalitate a individului si a colectivitãtii.
În acest context imaginea lui Stefan cel Mare va coplesi pe a celorlalti voievozi, fiind cea mai întâlnitã în creatiile populare alãturi de miticul Negru Vodã.
Existã însã un domeniu folcloric în care prezenta lui Stefan este coplesitoare, cel al legendei populare, în particular al legendei istorice, specie folcloricã bogat reprezentatã în judetul Vaslui. În privinta originii sale Josephe Bedier propune mai multe variante: legendele s-au putut constitui imediat dupã consumarea unui eveniment istoric, reprezintã ceea ce a mai rãmas dintro baladã dispãrutã, s-au pãstrat în virtutea unor traditii de familie.
Credem cã, în împrejurãri diferite, fiecare dintre ipoteze îsi poate pãstra valabilitatea. Fãrã a încerca încorsetarea acestei specii folclorice încã vii, în limitele unei definitii vom observa cã legenda oferã o explicatie de pe anumite pozitii culturale, ea pãstreazã un element de naturã istoricã în concordantã cu legile memoriei populare. Ca o reactie împotriva exaltãrii romantice care nu lipseste nici în zilele noastre, istoricii au+ considerat initial legenda într-o viziune accentuat scepticã. În ultimul timp punctele de vedere s-au echilibrat prin stabilirea unor raporturi între elementele concrete transmise în timp si cele imaginative, fantastice. Afectivitatea creatorului popular colectiv supradimensioneazã trãsãturile individualitãtilor.
Astfel, Stefan cel Mare devine personaj de basm, prin aceasta penetrând cele mai profunde straturi ale folclorului punându-se tulburãtoarea si universala întrebare dacã eroii mitici nu au avut si ei o existentã istoricã. În legende, Stefan se luptã simultan cu 30 de dusmani, are o frunte de sapte palme, la 15 ani a ucis un urs numai cu mâinile, îngerii îl cãlãuzesc prin pãduri, în bãtãlii era însotit de un arhanghel care, cu o sabie de foc dobora dusmanii la zece metri înaintea sa.
În acelasi spirit popular, cu oarecare retinere însã, va consemna si instruitul cronicar Grigore Ureche sprijinirea directã a Domnitorului de cãtre sfinti în confruntãrile militare decisive. Asemenea unor altor mari personalitãti din istoria universalã Stefan este predestinat pentru fapte mãrete: la nastere este alãptat de o lupoaicã, aflat în multime i se aseazã pe cap o coroanã ce plutea în vãzduh. Un element care-1 apropie însã si mai mult de eroii umanitãtii este trecerea sa în nemurire ca întruchiparea unei vesnice sperante a poporului sãu.
La moarte îsi înfige sabia într-un zid cerând urmasilor sã asculte numai de acel care va o putea smulge. Ca si Carol cel Mare, Henric Pãsãrarul, Richard Inimã de Leu, Marko Kralievici, Stefan vegheazã asupra poporului sãu si când acestuia îi va fi greu va reveni pe pãmânt, cãlare, cu sabia în mânã. Pe Valea Moldovei, va purta o bãtãlie crâncenã împotriva tuturor împãratilor care-i asupresc pe români, caii vor înota pânã la coamã în sânge omenesc.
Pretutindeni, însã, si aici, si în macrostructuri, umbra lui Stefan îi învãluie pe toti ceilalti eroi. Dacã alte popoare au pus în centrul ciclurilor de cântece eroice, personaje putin însemnate din istoria nationalã, atribuindu- le merite pe care nu le-au avut – cazul lui Marko Kralievici, mic principe fãrã importantã, trãdându-i când pe sârbii sãi, când pe turci, murind în slujba acestora la Rovine – românii l-au adus pe Stefan drept chintesentã a virtutilor nationale, nemaiputând sã-i acorde în plus decât însusiri mitice supraomenesti, sã facã pe bunã dreptate, din el, ceea ce meritã, un sfânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu