Ritmurile de altădată!

Ritmurile de altădată ale țăranilor români țineau cont de ciclul zi-noapte, iarnă-vară și de multele semne care avertizau pe oricine știa să le citească că acela care nu respectă regulile pământului se poate îmbolnăvi sau chiar muri.
Tradițiile zilei la stră-străbunicii noștri erau cam așa: ”răsărirea sau soare-răsare, când răsarea soarele; prânzu-mic sau prânzișorul, când e soarele de trei suliți; prânzu-mare, timpul dejunului sau al ospățului înainte de amiazi; amiazi sau amiază-zi, când sunt douăsprezece ore; cina, timpul ospățului de cătră seară; chindii, când e timpul de toacă și apus”.
 Folcloristul Simion Florea Marian (1847-1907) a cules și publicat, în ”Calendarul poporal. Credințe, datine și moravuri române”, din anul 1877, date, tradiții despre momentele zilei la români.
 ”Timpul dela soare-răsare și până la amiazi se numește dimineața, iar dela amiază-zi și până ce sfințește soarele sau până la soare-apune se numește după amiazi.
 De aici vine, când se întâlnesc doi români și se salută, că zic înainte de amiazi bună dimineața, după amiaza – bună ziua, pe la soare-apune – bună vremea, iar după ce sfințește soarele – bună seara.
Când e soarele drept la amiazi, adică punct douăsprezece, zic că e cruce amiazi.
Vara, când soarele aruncă mai drept razele spre pământ, atunci cunoaște românul mai bine când e amiazi, pentru că atunce, stând drept în picioare, umbra trupului nu se vede și, când nu se vede umbra, atunce trebuie numaidecât să fie amiazi, iar când umbra e numai de-un pas, atunci e aproape de amiazi, ceva înainte de douăsprezece ore.
Câte ore sunt înainte de amiazi și după amiazi cunosc ei dintr-aceea, că-și măsură umbra cu pasul. Iar când începe a se prelungi umbra, atunci merge soarele spre sfințit”.(Msg.NT)