”Constantin Mădularu sau asceza literară de cursă lungă” de Victor Teișanu
Constantin Mădularu e un poet al generaţiei 70 din trecutul secol şi aparţine grupării ivită la Darabani sub oblăduirea scriitorului – mentor Lucian Valea. Din grupare mai făceau parte, între alţii, Corneliu Popel, Victor Teişanu, Valeriu Imbir şi Gheorghe Cliveti, ultimul deviind ulterior spre istorie, astăzi academician cu o strălucită carieră universitară.
Adoptat ca slujitor al şcolii de satul Mileanca, unde, se spune, se găseşte cel mai valoros cernoziom din România, Constantin Mădularu îşi asumă şi în prezent o existenţă literară austeră, departe de vacarmul confraţilor, dar având în schimb la îndemână cadrul propice lecturii şi reflecţiei.
În plus însă Mileanca se transformă pentru poet într-o inepuizabilă resursă lirică. Drept consecinţă, în chip spectaculos, cu ingredientele sale specifice, locul a produs în trăirea poetului şi un cuvânt nou care, dincolo de conotaţia toponimică, desemnează o stare de spirit complexă: mileancholia.
Prin destin, poetul dedat solitudinii, e mai mult decât melancolic, e mileancholic, adică traversat continuu de sentimentul propriei singurătăţi, într-un spaţiu geografic imuabil, în egală măsură creativ şi deprimant. Dacă mai adăugăm aici şi iernile cu iz siberian, potopind totul cu zăpadă şi ger, firele ne vor duce negreşit spre Bacovia.
Însăşi starea de mileancholie, inventată ad-hoc şi caracteristică lui Constantin Mădularu, conţine o nuanţă bacoviană. De bacovianism ţine şi senzaţia că totul curge într-o singură direcţie, una a încremenirii iremediabile, dar mai ales obsesia hibernală, infernul alb constituindu-se într-un decor care generează mortificarea materiei, pe bază „de viscol adânc / şi înfometat“. CONTINUARE AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu