MILEANCA - sat european

MILEANCA - sat european

I. ISTORIC

S-a afirmat că denumirea aşezării ar veni de la un anumea Milea, care ar fi stăpânit aici sau chiar ar fi întemeiat satul, dar în acest caz, potrivit regulilor lingvistice, satul ar fi trebuit să se numească Mileştii şi nu Mileanca. Mai probabilă este originea ruteană a denumirii satului, în limba ucraineană "milencaia" însemnând "frumuşica" „ drăguţa ”
Pe teritoriul de astăzi al Milencii au fost semnalate cel puţin două aşezări de tip Cucuteni, precum şi alte două aşezări preistorice, din epoca bronzului (cultura "Noua") şi fierului (Hallstatt). Acestea însă nu spun nimic despre actualul sat Mileanca, ale cărui rădăcini pot fi urmărite doar din Evul Mediu, de prin secolul XV. Arheologic, urmele unei aşezări medievale, precum şi ale cimitirului acesteia, au fost semnalate în apropierea barajului de acumulare construit pe la 1973, pe râul Podriga.
Cel mai vechi document original păstrat, în care este menţionat satul Mileanca, datează din 4 aprilie 1622. Într-un alt document, din 12 iunie 1642, este amintit însă" uricul de întăritură dat deŞtefan eel Mare, precum şi actele domneşti de la Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, pierdute între timp. Avem astfel dovada documentară că satul exista încă din secolul XV, fiind chiar mai vechi decât domnia marelui Ştefan (actul său fiind unul de confirmare şi nu unul de danie sau de fundaţie).
Satul Mileanca avea pe vremuri o aşezare favorabilă, fiind amplasat pe importantul drum comercial care venea de la Marea Baltica, prin Polonia, spre Marea Neagră. Acest drum trecea prin Cameniţa, Hotin, Snyatin, traversa pe la Rădăuţi-Prut şi apoi, prin Mileanca ajungea la Dorohoi (reşedinţa Tării de Sus). De aici, drumul cobora, trecând Prutul prin dreptul Iaşilor, spre Cetatea Albă.
În legătură cu acest drum însemnat trebuie să consemnăm Podul de piatră ce se afla peste pârâul Podriga, la hotarul Milencii, pe care tradiţia îl atribuie lui Ştefan cel Mare. Podul avea un arc de piatră, aproape semicircular, pe sub care, pe la 1900, încă mai putea să treacă un om călare. În prezent podul a fost acoperit de apele barajului construit dupa 1973. Posibilitatea localizării sale se leagă de faptul că actualul pod, construit din beton, se află în aval de cel vechi. Nu s-au păstrat prea multe asemenea vestigii în Moldova. În afară de cel de la Borzeşti (jud. Bacău) şi cele de la Cârjoaia şi Zlodica (langă Cotnari). Tot în legătură cu traseul amintit trebuie să punem "şleahul cel mare", drumul de pe coama dealului dintre Mileanca şi Tătărăşeni, precum şi toponimul "la Ratoş, în deal", situat deasupra Milencii, ratoşul fiind, la acea vreme, un fel de staţie de poştă, un han, situat la drumul mare.
În apropierea Podului lui Ştefan Vodă, la Selişte, în locul numit Iaşul Vechi, s-a descoperit în 1960, de către săteanca Maria Bălici, aflată la praşitul porumbului, un tezaur de 146 monede (45 de aur şi 101 de argint), datate între anii 1566 si 1610. Tezaurul, prin varietatea pieselor ce îl constituie, printre care şi unele rarităţi numismatice, are o deosebită valoare istorică. El contine pe lângă monede poloneze, o serie de emisiuni imperiale (austriece) şi din Ţările de Jos (Belgia, Olanda) şi chiar un altân de aur, emis de Selim II, la Cairo (Egipt), în 1566. Îngroparea sa a fost pusă în legîturî cu luptele pentru tron ale urmaşilor Movileştilor. Datarea depunerii s-a făcut după piesele recuperate. Ea este insă discutabilă, deoarece astăzi localnicii spun că o bună parte din monede (poate chiar jumătate) nu au putut fi recuperate de la săteni.
Tezaurul a fost preluat atunci de Muzeul Regional Suceava. Astăzi, cel puţin piesele din aur, se află la Cabinetul Numismatic de la Muzeul Naţional Bucureşti.
Dintre vestigiile arheologice care se leagă de epoca marelui voievod, trebuie să amintim Movila lui Ştefan cel Mare. Aşezată pe drumul dintre Mileanca si Tătărăşeni (numit cândva "Drumul Furilor ", sau Şleahul cel Mare), în jos (dincolo de Scutari), această movilă este ultima din întregul şir al movilelor de hotar. Aici hotarele Milencii se întâlneau cu cele ale Tătărăşenilor şi ale moşiei Ştiubeenilor. În documentele mănăstirii Putna, proprietatea Ştiubeenilor, s-a păstrat această denumire a movilei. A fost numită aşa deoarece ea era "cheotoarea" hotarnicii, adică de aici începea, în hrisovul Ştiubeenilor (şi mai târziu în documentele Milencii), descrierea hotarelor moşiei, aşa cum au fost ele fixate în timpul lui Ştefan vodă
Nu se ştie care au fost proprietarii Milencii în primele două veacuri. Cel dintâi stăpân amintit în documente este Bilava, fost diac si apoi uricar în Cancelaria domnească. Este vorba, probabil, de Iuraăco Bilava (Bilavici, adică "fiul lui Bila"), care scrie acte domneşti între anii 1575 - 1591. Dintr-un uric dat de Ştefan II Tomşa, la 4 aprilie 1622, aflăm că fiii acestuia, Eremia şi Toader, au vândut "ocina şi dedina lor, trei părţi de ocină din tot satul Mileanca, pe pârâul Podraga, partea de sus, cu iaz şi loc de moară" pentru 260 taleri de argint. Primul dintre fii, Eremia, era, la data vânizării, diac în Cancelaria domnească. Satul fusese în stăpânirea familiei Bilava cel puţin trei generaţii, deoarece este numit dedina (în Ib. slavonă "dead " însemnând : "bunic").

Cel care a cumpărat satul este Miron Barnovschi, hatman şi pârcălab de Suceava. Ajuns domn al Moldovei, Barnovschi a făcut danie selistea Mileanca, cu heleşteu, lui Ionaşco Poturul. Dintr-un hrisov dornnesc de la Vasile Lupu (la 3 iunie 1643) ştim că fiii lui Ionaşco Poturul, Cozma, Dumitrasco si Mărica, au făcut schimb de sate cu Iorga, mare vistier, dând acestuia satul Mileanca (3/4), pentru 1/3 sat Beseni, din ţinutul Neamţ, cu două mori gata, plus "200 galbeni ungureşti, bani buni".
Un sfert de sat mai rămânea încă în stăpânirea lui Ştefan Şandru, fiul Bătdăsăi, înrudit probabil cu neamul Bilava. La 12 iunie 1642 fiii acestuia, Ionaşco şi fraţii săi, din Dângeni, au vândut partea lor de sat (a lor "ocină şi moşie"), pentru 80 taleri, marelui logofăt Gavril Mateiaş. Faptul că ei numeau această parte de sat "moşie", arată că o stăpâneau de cel puţin trei generaţii (de la "moşii" lor). Gavril Mateiaş era cumnatul lui Miron Barnovschi, fiind căsătorit cu Sârbca, sora acestuia.
Iorga, mare vistiernic, amintit mai sus, grec de origine, era un văr de-al lui Vasile Lupu (a şi fost înmormântat în ctitoria acestuia, mănăstirea Golia, din Iaşi). Deşi nu ni s-a păstrat nici un act, el este cel care a cumpărat şi celălalt sfert de sat din Mileanca, căci mai târziu apare satul întreg la moştenitorii săi. La 24 martie 1650, după moartea lui Iorga, satul Mileanca a fost întărit de Vasile voda Catrinei, soţia răposatului. Neavând "copii din trupul lor", după moartea Catrinei, satele rămase de la Iorga au fost împărţite între surorile acestuia, Zamfira, Alexandra şi Cheraţa, fapt cunoscut din hrisovul lui Ştefăniţă- voda Lupul, din 7 octombrie, 1660. Acestea au făcut "un jac si o răsipă în ocinile lui, de vindea care cum putea, şi cu preţ şi fără preţ.
La partea Zamfirei au revenit patru sate şi jumătate, între care Mileanca şi Drăguşenii. Ce s-a întâmplat în continuare aflăm din hrisovul domnesc emis la 12 octombrie 1666. "Evda, fiica Zamfirei, nelocuind aicea în ţară, mătuşa-sa Alexandra a luat şi această parte a Zamfirei asupra ei, zicând că Zamfira a murit şi că Evdochia, nepoată-sa, n-are nici o treaba cu ocinile frăţâne-su, căci e mai aproape sora decât nepoata de soră. Deci au şi vândut Alexandra aceste părţi de ocină ale Zamfirei". Domnul judecă pricina şi arată că "au umblat Alexandra, o femeie fără de ispravă", dând dreptate Evdochiei şi feciorilor ei, cărora le întăreşte stăpânirea. Prin acelaşi act, Evdochia a vândut satul întreg Mileanca, cu toţi vecinii (adica locuitorii aserviţi de pe mosie) lui Ursache vistiernicul cel mare, pentru 700 lei, arătându-se că doar el "încăpea a cumpăra, căci este ginere spatarului Iordachi [Cantacuzino]", soţul Alexandrei, sora lui Iorga mare vistier.
Gheorghe Ursachi, mare vistier, grec de origine, a fost unul dintre cei mai bogaţi proprietari de sate din Moldova veacului XVII. La 5 februarie 1699, fiul acestuia, Dumitraşco Ursachi fost mare sulger, a vândut satul Mileanca (pe care arată că-1 avea de pe mama sa vitregă, Maria, fata lui Iordache Cantacuzino mare vistier) [Iordache Canta, m. logof., era ginerele lui Gavrilas Mateiaş, amintit mai sus], pentru 800 lei, lui Iordachi Ruşeţ mare vistiernic.
Iordachi Ruşeţ era un personaj vestit în epocă. El apărea ca personaj-cheie în scrierea principelui Dimitrie Cantemir, Istoria hieroglifică, fiind supranumit "matca tuturor răutăţilor". Ca mare proprietar, el adunase peste 90 de sate. Prin testamentul său, din noiembrie 1708, satul Mileanca revenea, alături de alte proprietaţi, fiicei sale Victoria. Dupa câteva decenii, la 22 septembrie 1760, Victoria "Rusătiasa", care se stabilise în Ţara Românească, lichidându-şi mosiile din Moldova, a vândut satul nepotului său, Iordachi, mare paharnic, pentru 150 taleri.
Noul proprietar era IordacheCantacuzino ( Ruset , Hrisosculeu, Costachi?), descendent al vestitei familii de origine bizantină. El a reuşit să reconstituie hotarele exacte ale satului ( descrise amănunţit în documente) şi să o stăpâanească cu pietre de hotar, apărând-o de toate pretenţiile vecinilor. Ne păstrându-se în actele satului descrieri mai vechi ale hotarelor, reconstituirea s-a facut după hrisoavele de la Stefan cel Mare, ale călugărilor de la mănăstirea Putna, care stăpâneau satele învecinate, Podriga şi Stiubeienii. (În hotarnică apare ca vecin, în partea "din sus", şi satul Ghitcăuţi, stăpânit pe atunci de stolnicul Costandari, sat contopit astăzi cu Mileanca). Apoi Iordache Cantacuzino "şi-au strâns oameni la sălişte, deschizând moşia" care era acum mai de mare preţ. La 1793 Mileanca se afla în stăpânirea lui Enachi(?) Cantacuzino, fost mare vistiernic, fiul (fratele?) celui dintâi.
Pe la 1800, nu ştim exact cum, satul a ajuns în proprietatea familiei Ghica. În Condica liuzilor din 1803 deja apare ca proprietar al satului logofătul Costache Ghica. Deasemenea, În Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, ca proprietar al Milencii (şi Tătărăşenilor) este trecut acelaşi logofăt Costache Ghica. In iunie 1820, fiul acestuia, aga Dumitrachi Ghica înainta o jalbă către domnie, cerând aprobare ca dreapta sa moşie, ce o avea de moştenire, Mileanca, hotar întreg, să fie vândută la mezat. El putea să vândă moşia "în puterea scrisorilor şi a hotarnicelor ce s-au văzut, din 20 iunie 1806". Licitaţia a pornit de la 30 000 lei, preţul urcând până la 140 000 lei, cu care moşia a fost achiziţionată de Smaranda Roset, soţia luminatei beizadele Gheorghe Caragea.
La 15 martie 1832, moşiile Mileanca şi Tătărăsenii ale Smarandei Roserti au fost vândute, cu 12 500 bani olandezi (adică lei !), lui Apostol Ioan Petrino. În momentul vânzării, Smaranda se afla stabilită la Livornio, în Italia, iar soţul ei, Gh. Caragea, la Chişinău, sub stăpânire rusească.
După cum am văzut, satul Mileanca s-a aflat în stăpânirea unui domn, a unui mare logofăt, a patru mari vistiernici şi a unui fiu de domn (beizadea). Istoria sa se leagă de aceea a celor mai mari proprietaţi din Moldova secolului al XVII-lea. Nu trebuie să ne imaginăm că proprietarii lor, stăpâni a alte câteva zeci de sate, au şi locuit în Mileanca. Acest fapt se schimbă în a doua jumătate a veacului XIX.

În Catagrafia din 1845,întocmită în domnia lui Mihail Sturdza, se arată că la această dată moşiile Mileanca şi Tătărăşenii erau proprietatea stolnicului Manolachi Misoglu. Vizitând Mileanca, înainte de 1866, Ion lonescu de la Brad scria că moşia satului, având peste 2000 fălci întindere, "se caută de către însuşi proprierarul ei". Aceasta înseamnă că, spre deosebire de proprietarii anteriori, acesta locuia chiar în sat şi nu apela la arendaşi pentru administrarea moşiei. RenumituI agronom arăta că satul este vestit prin vacile crescute aici. Chiar proprietarul, Manolachi Mişoglu, avea preocupări speciale pentru ameliorarea soiului local de vite. El a adus în sat tauri "zişi de Sviţera" (Schweitzer, Elveţia; vacile "chiroil" de astăzi nu sunt altceva, la origine, decât vaci aduse din Tirolul elveţian!?). Se mai arată că tamazlâcul domnului Mişoglu este alcătuit din vitele corcite cele mai renumite, vite din tamazlâcul boierului Lăţescu. Ionescu de la Brad nu poate încheia notiţele sale fără aduce "tributul său de admiraţie" doamnei Misoglu, pentru rânduiala ce a văzut în casa sa de la ţară. El remarcă în special lucrarea lânei, vopsitul şi ţesutul ei: "covoarele ce face în casă doamna Mişoglu sunt de o acurateţă în desen, de o vioitate în colorit şi de o fineţă care face pe observator să se întrebe din ce fabrică sunt ieşite? Covoarele acestea frumoase se fac de către însăşi doamna Mişoglu". Ea a adunat, probabil la curtea boierească mai multe fete din sat care o ajutau la alesul scoarţelor, deprinzându-le astfel cu rafinamnetul acestui meşteşug. Prin aceste fete îndeletnicirea a pătruns şi în casele sătenilor, iar ecourile pot fi constatate până astăzi, prin apreciatele ţesături din casele ţăranilor.
Pe la 1890, când se întocmea Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi, proprietara moşiei era Catinca Misoglu (nascută Sofia), soţia defunctului Manolachi Mişoglu. Ea avea casă cu un rând (fără etaj), bine zidită, cu livadă frumoasă de pomi fructiferi, grădină de legume şi două pogoane de vie.
Despre originea familiei Mişoglu, autorii Dicţionarului notau că la 1763(1), în domnia lui Ioan Callimachi vodă [1758-1751; apoi urmează prima domnie al lui Grigore Callimachi, 1751-1754], "Între boierii greci care au fost radicaţi in fiară şi duşi la Constantinopole, erau şi spătarul Stefan Mişoglu şi aga Alexa Mişoglu". Cei doi veniseră deci în Moldova în anturajul acestui domn.
Biserica:
În sat se păstrează încă o veche biserică de lemn, astăzi tencuită, cu hramul Sf. Nicolae. Ea nu are valoare de monument istoric, precum cea din Havârna. Cel mai vechi ctitor al ei ar fi fost un anume căpitan Manoliu, de la sfârşitul secolului XVIII. În biserică se mai păstra o icoana a Mântuitorului, cu data 1779 şi alta a Maicei Domnului, cu anul 1802. Bisericuţa a fost reparată de proprietarul moşiei, Emanoil Mişoglu, la 1857. Ea a fost reînoită după 1910, făcându-i-se pereţii din bârne şi catapeteasma din nou, prin stăruinţele şi ajutorul bănesc, dat de Sebastian Dron, ginerele lui Gh. Negru.
Bisericuţa este, de fapt, mult mai veche. În faţa ei se păstrează o piatră de mormânt , îngropată pe jumătate , ce are inscripţie în limba slavonă. Se arată că a fost pusă de un ctitor, peste mormântul mamei sale Maria, în biserică, la anul 1665. Această piatră de mormânt este cel mai valoros obiect istoric ce s-a păstrat în satul Mileanca, mărturie vie privitoare la ctitorii primei biserici de aici.
O altă piatră de mormânt, din 1831, cu inscripţie în scriere chirilică, se află îngropată tot în afara bisericii, în dreptul altarului. Ea a aparţinut lui loan Blezănuh, a cărui nume trebuie pus în legatură cu movila lui Blezniuc, situată în partea de S-V a satului Mileanca.
Se mai păstrează mai multe vechi pomelnice, zugrăvite în ulei pe palete din lemn (două sunt din tabla), în care sunt trecuţi vechii ctitori ai bisericii.
În Catagrafia locuitorilor de la 1774, sunt nominalizaţi ca slujitori ai acestei biserici preoţii Pavăl, Ursachi şi Ichim, precum şi dascălul Condurachi. Preotul Pavăl din Mileanca este amintit şi într-un document din 23 aprilie 1777. În scriptele Visteriei, apar. la anul 1831, următorii slujitori ai altarului, din Mileanca: preotul Pintilii Stanovici, preotul Gheorghi, fiul preotului Pintilii, preotul Ioan, fiul lui Pricopi Grumăzea, preotul Stefan, fiul lui Dumitru Bucu şj diaconul Iordachi. fiul preotului Simion.
Cea de-a doua biserică, cu hramul Sf. Nicolai şi Sf. Gheorghe, a fost zidită între 1884 şi 1887, de Gheorghe Negru şi soţia sa Ecaterina (născută Carcea), care au donat pentru aceasta 1 000 de galbeni şi terenul bisericii. La acestea s-au adăugat şi contribuţiile enoriaşiilor, care au întregit suma, până la 30 000 lei. După cum se poate observa, cel de-al doilea hram, Sf. Gheorghe, a fost dat după numele ctitorului. Iniţial biserica nu a fost pictată.
Catapeteasma, din lemn de brad, a fost comandată, potrivit inscripţiei, de Ecaterina Misoglu, spre pomenirea sa şi a tot neamul, în acelaşi an, 1887. Ea a fost pictată de Ioan Radovici, care si iscăleşte.
Biserica a fost reparată radical la 1894-1898, prin grija lui Sebastian Z. Dron, ginerele lui Gh. Negru şi a consiliuiui comunal, care a alocat 500 lei, în acest scop. Devizul lucrărilor a fost întocmit de arhitectul orasului Dorohoi, dl. Artur Torlo, iar reparaţiile au fost executate prin maistrul Ion Sincu, din Dorohoi.
Redeschiderea oficială s-a făcut printr-o festivitate deosebită, în ziua de 26 octombrie (Sf. Dumitru) 1898, despre care aflăm detalii din diploma întocmită cu acest prilej, expusă la biserică. Aceasta oferă date şi despre fotografiile ctitorilor, păstrate tot la biserică. La festivitate a participat şi Constantin Ciocoiu, protoereul judeţului Dorohoi (foto), care era o luminoasă figură de carturar, preocupat de istoria bisericească a ţinutului. Prin publicaţiile sale acesta a pus din plin umărul la propaşirea culturală a satelor din aceasta zona. (El a slujit şi ca preot la Saveni)
Corul vocal din urbea Dorohoi, sub conducerea dl. profesor diriginte Ştefan Ionescu, invitat de autoritatea comunală, a luat deasemenea parte la festivităţi.
La 1878, diaconul Constantin Cristescu, a fost hirotonit preot al bisericii noi de la Mileanca. El era căsătorit cu Elisabeta Z. Dron, devenind astfel ginere al lui Gh. Negru. Fotografia sa se păstrează la biserică.
I-a urmat preotul Nicolae Luca, care a fost ginere al ctitorului, Gh. Negru. El era născut la 1859, absolvise cursurile seminariului inferior şi fusese numit titular la parohia Mileanca la 1 iulie 1899, fiind adus de la parohia Tătărăşeni.
Preotul Petru Hadârca, care 1-a succedat, a fost ginerele preotului Nicolae Luca. (El locuia în casa parohiala aflată peste drum, pe locu! unde s-a constriut mai târziu Sfatul Popular).


Mulţumiri dlui prof.dr. Sorin Iftimi din Iaşi