Tradiții legate de obiceiul mărțișorului

Una dintre cele mai frumoase datini ale românilor, tradiția mărțișorului are rădăcini în trecutul îndepărtat al poporului nostru.
Astfel, deși menționările documentare se referă abia la începutul secolului al XIX-lea, majoritatea etnologilor sunt de părere că obiceiul dăruirii mărțișorului reprezintă o moștenire latină.
În vechiul calendar lunar al romanilor, 1 Martie coincidea cu începutul Anului Nou, iar luna respectivă era dedicată zeului Marte care, înainte de a deveni întruchiparea războiului, era o divinitate a vegetației și protector al căsătoriilor,
De asemenea, romanii mai celebrau la 1 Martie Matronalia, sărbătoarea femeilor, când bărbații ofereau daruri soțiilor.
La români, 1 Martie era ziua Babei-Dochia, unele legende populare spunând că mărțișorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.
În societatea românească tradițională, mărțișorul îndeplinea o funcție de protecție împotriva bolilor și a nenorocului. pe data de 1 martie femeile și fetele (uneori și copiii) puneau la gât câte o monedă găurită din metal strălucitor, de regulă din argint, legată cu un șnur împletit din lână, alcătuit din două fire: unul roșu și altul alb, firul alb semnificând iarna, iar cel roșu căldura primăverii.
Șnurul putea fi legat și la mână, ori purtat în piept, de la 1 Martie până când primăvara își intra în drepturi. Atunci, mărțișorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, fie era aruncat în direcția de unde veneau păsările călătoare, unele informații etnografice susțin că momentul când mărțișorul se purta legat de mână sau agățat de gât era decis de apariția pe cer a lunii noi, în cursul lunii martie.
 Legarea mărțișorului de un pom (simbol axial masculin) simboliza conjuncția contrariilor, redată și prin cele două fire împletite. În pofida modificărilor survenite și uitării semnificațiilor ancestrale, mărțișorul apare și astăzi în forme ornamentale (floare, fluture, buburuză etc.) specifice constelației simbolurilor feminine.
 El marchează ascendența principiului feminin, vizibilă în toate manifestările începutului de primăvară. Odată cu instalarea verii și a căldurii soarelui, rolul predominant în această complementaritate a naturii o va prelua principiul masculin, marcat la noi, printre altele de jocul Călușarilor, care avea rolul de a izgoni spiritele feminine răutăcioase (Ielele, Rusaliile)“
Un obicei pe cale de dispariție
 Despre pericolul dispariției acestui obicei scria, încă din anul 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinții etnografiei românești: „Acuma însă această datină strămoșească a început în cele mai multe părți, și cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ținut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa“. Căutând o explicație pentru acest fenomen, S.F. Marian citează un fragment din „Încercările literare ale lui N. Gane“: „Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înșiși copiii din fașă nu mai învață a zice tată și mamă, ci papa și maman, când chiar și slugile de prin case se monsuesc și mădămesc în disprețul vechii frății românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi și moravuri, am uitat tote tradițiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru.
Așa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărțișor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu!
Căci nu numai obiceiul, dar însăși amintirea lui, însuși înțelesul cuvântului s-a șters din memoria noastră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-și facă perul din negru alb și din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele și turnurile, puful și cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altițe, își spălau fața cu apă de isvor și urmau datinelor și obiceilor strămoșești; ele ciocniau ouă roșii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou și trimiteau Mărțișori la întâiu Martie“ (Ciprian Voicilă – „Scurtă istorie a mărțișorului“, articol publicat în „Dilema veche“ nr 212/2008).