Puţin cunoscut de oamenii de azi, dascălul de biserică, Gheorghe Dubiţ reprezintă un simbol al puterii de jertfă adevărată în vremea prigoanei comuniste.
Supravieţuind închisorilor, dascălul Dubiţ rămâne din acest punct de vedere întrezărirea a ceea ce ar fi putut fi ca mentor duhovnicesc. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, dascălul Gheorghe Dubiţ propovăduia cu înflăcărare în biserică şi în afara ei despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu.
Cine sunteţi domnule Dubiţ?Mă numesc Dubit D. Gheorghe, fiul lui Dumitru si Măria; am venit pe lume întro şură, învelit cu paie, la zile mari, 24 spre 25 Decembrie 1923, al doilea din cei 9 copii ai unor părinţi ţărani şi credincioşi. Părinţii m-au trimis la Iaşi la şcoala de cântăreţi bisericeşti de patru ani (1936-40), şi astfel am devenit dascăl în Havârna, comună vecină, şi pe urmă în 1965, prin transfer, în satul natal Mileanca.
Am fost încorporat în 1943 Ia 1 Noiembrie la şcoala Militară Nr.2 Botoşani ca Teterist, având ca instructori şi nemţi.
În 1940, Ia 22 Iunie, când a spus Mareşalul Antonescu: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul, eram la slujba de Duminică la Codreni, unde am tras clopotele, iar oamenii cu evlavie şi lacrimi udau pământul, cerând ajutorul lui Dumnezeu, în timp ce preotul Gh. Ivan şi Pr. Mironescu, evacuat din Miorcani, încurajau poporul.
Eram mulţumit de soartă, căci mi-am ales calea cea bună să slujesc Domnului la altarul Bisericii, şi aceasta mai ales pentru că Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, când eram mic, fiind bolnav, a înconjurat de trei ori Biserica cu mine în braţe, jurându-ma Maicii Domnului, adică Bisericii, după care, doi verişori, Gh. Palade şi Nică Hăidăuţu, m-au trecut printr-o groapă tunel, zicând că nu sunt de pe acuma al pământului, şi aşa a fost.
Nu ştiam ce-i politica, în sat nu erau ziare, doar directorul şcolii şl preotul aveau o ladă care vorbea, de-i ziceau Radio, dar eu nu ajungeam acolo. De unde să aud în casa tatei cu nouă copii, şi ei doi părinţi, de politică, când sărmanii luptau să facă praznic şi masă la 33 de guri (zilnic de trei ori) şi numai cu palmele?
A fost rău destul că m~am născut... şi vremile din 1940 s-au schimbat, şi aşa cum a spus cronicarul, omul trăieşte sub vremuri, şi nu vremurile sub om, şi iată că am trăit să văd pe viu şi pe trupul meu, cum a venit Antihrist din răsărit, cu comunismul şi slugile lui şi peste mine.
Aceste lucruri mi le spunea Tataia, căci citea Sf. Scriptură, fiind tare credincios. A venit timpul cel greu. Satana lucra prin aleşii lui diabolic, cu toate armele lui, prin informatori, agitatori, securişti, pârâtori, cărora comuniştii le favorizau ceva, blidul de linte, numai să vâneze şi să vândă suflete nevinovate!
Aţi fost totuşi arestat ca facând propagandă anticomunistă!
Si iată-mă pârât şi vândut de Iuda ca om politic. Aşa am devenit mare politician de Mileanca, căci altul nu mai era.... politic în sat, condamnat, iată cum a fost:
Fiind eu la o înmormântare la Havârna, veni jandarmul, mă arestă şi la 19 Mai 1948 mă duse la Dorohoi din post în post, pe jos, la comisariat.
Sub acuzaţia deţinerii de publicaţii interzise, prin sentinţa numărul 281/1949 a Tribunalului Militar Iaşi, am fost condamnat la 3 ani de închisoare corecţională.
Mi s-a pus în cârcă faptul că au găsit la mine broşuri interzise (pe care nu le-am văzut în viaţa mea, şi nici nu aveam de unde!
Dar mi-au pus în spate tot ce au vrut, "şi m-au scuipat şi m~au bătut şi câine eu le-am fost".
La Dorohoi, şef comisar era Carol Hudescu, specialist în materie de anchetă şi tortură, făcând şcoala la înalta clasă a celui Rău Antihrist, căci eu eram Dascăl bisericesc la creştini, iar el, anchetator la comunişti. Aşadar ideile nu se împăcau. Am fost dus la Suceava, renumita temniţă considerată al doilea Auschwitz, unde am luat contactul cu infernul.
Ancheta se făcea noaptea la ora 12.
Caraleul forţa izbind uşa:
- Cutare, ieşi la cercetări! Ce, nu-ţi place partidul?
Pe sală erau pregătite două capre de lemn cu o scândură deasupra; deţinutul era pus cu fata în jos şi legat pe ea de doi caralei, iar la comanda şefului care striga:
- Spune ce-ai făcut!
Începeau loviturile la fund cu bâte şi bastoane de cauciuc până ce strigătele şi urletele tale de om, nu se mai auzeau căci cădeai în leşin; după care, îţi băgau ciorapi în gură, te udau cu apă şi strigau: fugi că te lovesc, până îti reveneai din leşin, alergând aşa de zece, douăzeci de ori pe sală la etaj, în fata camerei 82 unde ceilalţi din cameră îşi aşteptau rândul, morţi de frică şi spaimă pentru ce făcea fiara ca să ne distrugă psihic şi fizic.
Adus în cameră îţi ordonau să nu spui nimic, zicând: Te omor banditule! După aceea scoteau pe altul. Pe cei doi nu-i vedeai, doar îi auzeai, căci te legau la ochi cu o cârpă sau cu batista ta (dacă o aveai... câţi n'aveau nici asta)!
Si aşa ne torturau zile, săptămâni, luni, până la proces. Cei din cameră erau îngroziţi de spectrul morţii, iar când se deschidea uşa, toţi trebuiau să se întoarcă cu faţa la perete, ca nu cumva să vadă chipul fiarei.
Pe cine aţi mai întâlnit în celule?
In cameră erau copii tineri, chipuri plăpânde şi gingaşe flori ca: fraţii Teodoriu, Adrian şi Costică, Duţureanu Nicolae, Ailoaie Const., Tănase Petrică şi Georgică, Ionescu Fănică, învăţător în Darabani, Ştefan Alexandru; ultimii doi au murit acolo în temniţă.
Erau şi preoţi, ca Juncu Ion, Filip G. Constantinescu, apoi doctorul lliescu din Vorniceni, despre care se spunea că era fiu de bogătaş, căci tatăl său avusese moară şi uloierniţă, şi mulţi, pe care nu-i mai pot ţine minte; toţi îngroziţi de frica morţii, aşteptam clipa să ne salveze doar Dumnezeu, fericind pe cei care au murit că nu-i mai chinuia nimeni; şi când te gândeşti că cei ce ne chinuiau erau români, nu străini, şi doar primeau ordine cum să schingiuiască pe fraţii lor de la Tata mare din Răsărit!
Ce metode de tortură foloseau?
O metodă de tortură era aceasta. Pe sală erau două capre de lemn şi un druc. Te legau de picioare, fiind pe chirostei, te legau de mâini, dându-le în faţa genunchilor, băgau drucul pe sub genunchi, şi cel doi călăi te ridicau de capetele drucului punându-l pe capre.
Trupul fiind mai greu, capul era la podea, iar tălpile în sus, după care începeau loviturile la tălpi până la nesimţire; aveau grijă bine înţeles, să-ţi bage întâi ciorapii în gură...
In gemetele acelea de muribund, te dezlegau, te udau cu apă căci tălpile erau vinete, negre ca fundul ceaunului, şi te puneau să alergi până ce sângele începea să pătrundă înapoi prin vine de unde a fost alungat, strigând într-una: spune ce-ai făcut? După aceasta te aduceau în cameră având grijă să-ţi şoptească: să nu spui nimic!, după care urma altul, şl toate acestea se petreceau pe sală ca să audă şi să se cutremure toţi!
Această metodă se chema: morişca (Moara), căci cei doi, după ce te legau şi puneau drucul, te învârteau de trei, patru ori pe druc şi apoi te puneau pe capră să te bată la tălpi, căci întâi prin învârtire te ameţeau ca să-ţi pierzi conştiinţa, de nu mai ştiai ce să spui, apoi ei scriau ce voiau ei, şi aşa se făcea ancheta la Suceava!
În raţia de condamnat politic era: bostan, varză, ciorbă de şobolani care cădeau şi ei, săracii în cazanul de 200 sau 400 litri; şi dimineaţa, bucătarii, deţinuţi de drept comun, nu mai spălau cazanul, ci puneau apa peste restul de mâncare rămas de cu seară, că era mai groasă şi gustoasă deoarece caraleul n'avea interes să fie şi igienică!
Îmi aduc aminte, cum Ştefan Alexandru a scos lăbuţele de şobolan din gamelă şi mi le-a arătat, cu tot cu păr, e drept că nu a mai mâncat, iar eu de abia am aşteptat să mănânc porţia lui, şi, aşa s-a topit o floare de copil, murind în detenţie ca deţinut politic.
El n-a avut tinereţe: Cu ce a fost de el vină, ca şi mine, că s-a născut în acele vremuri?
Când venea de la anchetă prof. de matematică Teodoriu Adrian, îi spunea fratelui său Costică: Spune Costică, că mă bate şi mă omoară pentru tine, apoi se îmbrăţişau plângând şl adormeau pe priciul de scânduri, înveliţi cu paltonul lor, şi pe rogojina ferfeniţă, în timp ce unii fumători ţineau în gură câte un fir din rogojină, ca să le treacă dorul de ţigară.
Ce a urmat după procesul de la Suceava?
După procesul care a fost la Suceava, am fost transportat la Aiud, dar apoi s-a făcut o triere, şi pe ţărani i-a dus la Gherla, unde am ajuns şi eu la etajul trei, camera mare.
Era spre sărbătorile mari, căci auzeam clopotele în oraş. Aici dormeam jos. Era camera de triere. Am fost dat la torcătorie şef fiind Graur care era un evreu tare de treabă, pus acolo de şeful închisorii, care era şi el evreu. După acesta comandantul închisorii Gherla a fost căpitanul Gheorghiu.
Am stat jos la parter, a două uşă pe stânga, ca să fiu mai aproape la ieşit la munci.
A stat cu noi 6 luni de zile un deţinut numit Gheorghe, care era mut.
Într-o zi la prânz, acesta i-a dat cu gamela în cap bucătarului, căci îi dăduse un polonic de mâncare mai gol, şi a început să înjure şi să vorbească descoperindu-şi adevărata faţă, adică aceea de securist informator în zeghe, printre noi.
Era scos zilnic la anchetă, iar el da informaţii despre tot ce se discuta în cameră. După aceea eram scoşi câte unul pe rând şi întrebaţi ce se discută printre deţinuţi în cameră.
Pe la etajul unu sau doi era făcut un paravan din nişte pături cusute, improvizate; jos erau rogojini, iar lateral obiecte de tortură: bâte, bastoane de cauciuc, cătuşe, cnut... şi cu acestea începea reeducarea.
Jos, în curte, erau scoşi 20-30 deţinuţi culcaţi cu faţa în jos, cărora după ce călăii le aplicau lovituri pe spate până se săturau, mergeau peste ei călcându-i cu picioarele. În vacarmul, ţipetele şi urletele acelea, eu eram mort de frică; dar mă încurajam, că vedeam în zare căci chiar pe acolo trecuseră şi Horia, Cloşca şi Crişan!
Tot acolo era C. Maxim, fost plutonier major din Havârna care ducea tinetele cu excremente, însoţit de gardian, la gura de canal. Era şi generalul Mociunschi, care dădea mâncarea cu polonicul şi care comandase pe frontul de la Odesa.
Cei mai vechi spuneau că acolo era bolnav şi bătrân, Maniu. Avea dreptul să-l hrănească o soră de-a lui; mai târziu a fost dus la o altă închisoare, la Miercurea Ciuc şi a murit acolo.
Tot acolo, spuneau cei de drept comun, care duceau hârdăul cu mâncare, că la etajul III într-o celulă erau Veturia Goga şi Maria Antonescu.
Odihnească-se în pace! Fie-le ţărâna uşoară!
Aici v-aţi ruinat sănătatea?
Turtoiul de chirpici şi lintea mi-au omorât intestinele!
N-am fost niciodată sătul, căci asta era una din strategii: moarte prin înfometare! In viaţă să nu fii blestemat să te mănânce singurătatea... căci îţi vin în zile şi nopţi gânduri negre de sinucidere, căutând orice prilej, numai că erai observat permanent pe vizetă de caraleu!
Răscolind toate acestea, tare rău îmi face, aş vrea să uit, cum... am ajuns handicapat!
Nici astăzi nu ştiu ce să spun copiilor mei, pentru ce am fost condamnat, căci m-au „boit” şi au făcut ce au vrut ei; una spuneam eu şi alta scriau ei... şi aşa se înscenau procesele politice!
Mi-aduc aminte că în vagonul în care am fost transportaţi de la Suceava la Aiud ne înăduşeam, iar în celula de la intrarea în vagon era o femeie, iar pe culoar un caraleu. Pe drum femeia a început să ţipe şi să urle, căci tocmai a născut un copil.
Cum i-a pus numele? Ce era el vinovat că a venit pe lume în aşa condiţii? In ce hrisoave a fost înscrisă naşterea lui şi la ce primărie a fost trecută?
Avocatul Capră, făcea greva foamei, dar îl băteau, Iar el striga: mă omoară fraţilor! Bandiţii îl băgau cu forţa mâncarea ori îl hrăneau cu seringa, fără să-1 bage nimeni în seamă pentru greva lui.
La Botoşani, doctorul închisorii era Ceapă. Dacă era cineva în celulă bolnav, trei zile trebuia să bată în uşă cu papucul să vină doctorul; iar când venea, doctorul avea un băţ de 1/2 m şi te pipăia cu băţul peste zeghe, cam pe unde te durea, ca să nu se molipsească, căci noi parcă eram contaminaţi, iar caraleul îl supraveghea să nu albă vreo legătură cu noi. Acesta era un criminal de sergent major, Nicolae, de prin părţile Săveni-Hăneşti, fire de bestie!
Apa era adusă în butoaie direct din pârâu, tulbure, cu mâl, căci nu erau fântâni cu apă potabilă, şi vai ce era de stomacul nostru!
Toaleta era la tinete, în cameră. Doi ţineau o pătură, ca în spatele ei să...
Prof. Teodoriu, fiind o fire emotivă, jumătate de oră se chinuia până se urina puţin, căci avea probleme cu beşica udului; când tineta se umplea, ne băteam, ne luptam care s-o ducem afară când suna caraleul, pentru a lua astfel o gură de aer şi o rază de soare, căci la închisori geamurile sunt zidite ori au jaluzele închise. Venind înapoi în celulă, furam un fir de iarbă sau o frunză de varză şi muşcam toţi câte un pic din ea, pentru vitamine, admirând frumuseţea naturii, în timp ce noi muream între zăbrele!
Când aţi fost eliberat?La 18 Iulie 1951 am fost eliberat, dar eram urmărit pas cu pas. Eram ca şi condamnat la locul de muncă sau muncă forţată. Trebuia să lucrez, să iau parcică, să am ocupaţie, deşi eram Dascăl bisericesc, dar asta la dânşii nu valora; îmi spuneau: Reacţionarule, americanule, banditule, imperialistule.... să cânţi cu sapa în hârtop, nu la Biserică!
Şi aşa mi s-au scurs tinereţile mele, fără tinereţe...! Dar Domnul, care pedepseşte dar nu omoară, m-a ajutat, m-am căsătorit, mi-am făcut un cămin, apoi am avut copiii, şi celelalte!
Libertatea dvs. nu a durat mult timp!
Până la 24 Octombrie 1959, la ora 12 noaptea. Atunci cinci persoane mi-au forţat uşile casei. Patru din ei erau plutonieri de miliţie, iar celălalt, Lt. major Mafiei, era sectorist de Darabani; Trei au forţat prin spate uşa şi doi prin fată; cum dormeam cu soţia pe pat, iar copiii pe cuptor, au aprins lanternele şi au întins pistoalele spre noi.
M-au somat să nu fac nici o mişcare, să nu strig, să mă îmbrac, şi să merg să dau o declaraţie la Darabani. După ce mi-au întors casa pe dos, căutând arme, materiale subversive, etc. s-au urcat şi în pod cu mine, şi îmi era frică să nu pună ei vreun pistol şi să spună că l-au găsit acolo, căci aşa procedau de obicei!
La 200 de metri de la casa mea maşina aştepta, iar şoferulera prietenul meu Epure de la Bivol.In maşină mai era moşuBârzoi Ion, din Tătărăşenl-Havârna; el fusese luat întâi, apoi auvenit şi pe la mine, deci la ora unu noaptea am ajuns la Darabani;ne-au legat la ochi, şi legându-mă mi-au zis: cânţi frumos, credem,de acuma n-ai să mai cânţi toată viaţa, banditule, reacţionaramerican!
Aceasta era o aluzie la faptul că eu cântasem în Biserică:
"Cruce sfântă părăsită
De la margine de drum,
Coperişul tău se strică,
Cu creştinii de acum"
Cântare de la "Oastea Domnului" pe melodie legionară, cum era ea socotită! Îmi spuneau în anchetă că n-o să mai cânt de acuma aşa, căci ateii urăsc credinţa!
Până dimineaţa am ajuns la închisoarea din Botoşani, legat la ochi şi cu mâinile la spate în cătuşe; acolo m-au aşezat cu fundul într-un cuptor de sobă, spunându-mi să nu mişc.
Trei, patru ore m-au ţinut aşa, până a venit cineva, care luându-mă de guler, m-a băgat într-o celulă.
De acolo mă scoteau în fiecare noapte la cercetări, să spun ce-am zis şi ce am făcut!
Aici, ca şi la Aiud, caraleii, aveau ciupici de lână băgaţi peste cizme, să nu li se audă paşii când veneau să observe vizetele celulelor. Voiau să afle ce ştie şi ce gândeşte fiecare. Eram ca nişte păsări în cuşcă, iar liniştea, izolarea şi singurătatea ne măcinau nervii. Noaptea, sentinelele, din oră în oră, şi mai des chiar, treceau pe sub geam lovind cu rotative de disc sau cu ciocane în trotuare sau ziduri ca să ne speriem şi să nu mai dormim, şi aşa făceau în fiecare seară până la proces. O adevărată tortură!
Înspre ziua procesului am fost luat de braţ, căci purtam ochelari de tablă, şi urcat la etaj. Am fost ameninţat că mă împuşcă dacă nu voi recunoaşte că sunt vinovat, şi anume că am zis că aştept pe americani, că e mai bun satelitul americanilor decât al ruşilor. „Acum să vină americanii să te scoată de aici, americanule, imperialistule, reacţionarule!” îmi ziceau.
Iar când coboram de la etaj din camera de anchetă, gardianul care mă ţinea de mânecă mi-a şoptit: „Fii atent, dacă nu o să recunoşti la proces, o să cazi într-o fântână”! eu nefiind stăpânit, şi legat la ochi, şi cum acolo la scară lipsea o treaptă, am căzut crezând chiar că am căzut în fântână, în timp ce deasupra capului meu, pe la spate, gardianul a tras un foc de armă zicând:”- Te-am împuşcat, american imperialist, dacă nu recunoşti declaraţiile!”.
Eu, căzut jos în nesimţire m-am târât aşa la celulă jos, la parter; nu mai ştiu cum mi-ara revenit în fire din infernul acela!
A doua zi, pe 27 Ianuarie 1960, eu fusesem ridicat pe 23 Oct. 1959, m-au pregătit ca pe mire: m-au ras, tuns, mi-au adus un palton nou, negru de la alt deţinut, după ce au probat două, trei până a venit unul pe mine, mi-au pus cravată, m-au dat cu colonie şi m-au suit în dubă, ducându-mă la Tribunal, la proces, cu încă vreo 10-12 deţinuţi.
Eram foarte elegant! Ca să arăt om politic!
Atunci mi-au venit în minte versurile
"zadarnic lupta se-nteţeşte
că nu-i întrecere de armă
sub pumnul grosolan al forţei
dreptatea celui slab se sfarmă."
Şi, iată-mă om politic! În acea zi, pe 27 Ianuarie 1960, am fost condamnat la şapte ani închisoare corecţională, patru ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor prev. de art. 58 pct. 2-4 C.P., şi la confiscarea totală a averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin agitaţie, (art. 209, pct. 2, Ut. 8, cod penal).
Prin decretul No. 176 din 9 Aprilie 1964 am fost graţiat de restul pedepsei ce o mai aveam de executat.
În ce constau acuzaţiile?
Fiind Dascăl bisericesc, a spus martorul acuzator Haidăutu G. T., că aş fi afirmat că am să îngrop eu pe toţi comuniştii, ca pe tăică-su, deşi acesta era om bătrân şi necomunist!
Condurache D. a spus că ascult „Vocea Americii” şi spun prin sat că satelitul american e superior celui sovietic, că fac agitaţie politică.
Eu sunt născut în 1923. Prin 1937 - 1938 aveam 14 -15 ani; ce politică ştiam eu la vârsta aceea?
Am avut opt martori acuzatori în proces şi toţi au spus câte ceva ca să mă îngroape de viu, pentru un blid de linte!
Doar după ce m-am liberat, toţi şi-au cerut iertare, spunând că au fost siliţi să spună sau să facă aşa, căci altfel mergeau ei în locul meu!
In plus, nu se putea face colectivizarea, dacă nu era câte unul, doi în flecare sat arestat, de sperietoare.
După eliberarea din închisoare am stat în propria mea casă, ca un străin, căci era confiscată, am şi acum procesul verbal de sechestru!
Aţi fost reeducat, reabilitat şi redat societăţii!
Da, prin temniţe şi celule! Acolo, am auzit de mulţi oameni nevinovaţi şi m-am convins de aceasta.!
La Aiud, duceam câte o cartofă şi o aruncam la Zarea, marelui nostru cărturar şi teolog Pr. D. Stăniloae. Acolo era foarte înalt gardul şi cine ajungea acolo era condamnat la moarte. Cred că nici până ce a murit nu a aflat cine îi arunca de mâncare. Alţi nevinovaţi pe care i-am cunoscut au fost Ing. Cazacu, Ing. arhitect Matei, care a făcut proiectul de tras gazul metan în U.M. Aiud, Ing. Aramă Vasile şi feciorul, fiind în aceeaşi celulă, la Aiud, tatăl nu mânca raţia, ci i-o dădea fiului său, ca să nu moară!
Apoi a venit „eliberarea”! La „eliberare” mi-au spus:”Eşti reeducat, reabilitat si redat societăţii care te aşteaptă cu braţele deschise!”
Reeducat, adică n-aveam educaţie suficientă de la părinţi şi de la şcoala de cântăreţi, eu, cel crescut de părinţi în frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni!
Reabilitat, dar nu am înţeles pentru ce!
Redat societăţii comuniste, care mă aştepta cu braţele deschise, în cel fel?
Am cunoscut pe doi fraţi Gh. şi Vasile Busuioc, bucovineni din Bilca. Unul a murit, n-a mai rezistat sărmanul, fiind mai slab. Erau în opinci şi în sumanul cu care se înveleau noaptea. Parcă erau Horia şi Cloşca.
Alţi cunoscuţi au fost: Traian Hlinor care a nebunit acolo. Preotul Gh. Tulească, din Iaşi, mort în închisoare. Preotul Goraş Dumitru din Mihăileni, mort şi el. Preotul Constantinescu care a înnebunit, apoi a murit în închisoare. Preotul Filip, Preotul Cuţcan (catolic), Preotul Juncu loan din Vultureşti-Vaslui, Popovici Leonte din Calafindeşti, închis pentru credinţă căci era martor al lui Iehova. Puiu Mozaschi, mort în închisoare, Ionescu Fănică, învăţător, mort în închisoare. Belele Remus, lacob Pintilei, elev la P. Neamţ, Ştefan Alexandru, mort în închisoare, Halaicu Gh. fost gardian din Darabani ,a fost închis flindcă a fost prins că a dat o bucată de turtoi la un deţinut; l-au condamnat la 5 ani de închisoare şi a murit acolo.
Doctorul Niţă Nedelcu din Bucureşti, a fost la Ministerul Sănătăţii, Nedelcu Gh., nepotul şefului contabil din Jariştea-Focşani (Vrancea), Dr. Iliescu din Vorniceni-Dorohoi, trei fraţi Bâgu din Vorniceni, şi lista ar continua, dar nu mai am ţinere de minte căci temniţa a avut grijă să ies de acolo handicapat!
L-am cunoscut şi pe căpitanul Chirilă, securistul politic de la Aiud, pe colonelul Crăciun, comandant peste lagărul morţii din Aiud, pe colonelul adjunct Ivan, plus pleiada de criminali care ne băgau la celula neagră, jos în celular, unde şobolanii şi şoarecii înfometaţi, mâncau şi rodeau din noi, mai ales din cel care erau băgaţi în cămaşa de forţă sau legaţi, după cum povesteau cei mai vechi. Toate acestea se transmiteau prin Morse, prin lovire în ţeava, căci toţi ştiau semnalele Morse.
Am stat şl cu prof. Răileanu, fost profesor al Regelui Mihai, cu Pr. Aurel Teodorescu şi Preoteasa lui; Sudor, fiul preotului din Rădăuţi Prut a murit T.B.C.-lst.
Am fost şi eu distrofic şi T.B.C.-ist, şi fiind mai liber, m-au pus cu alţii să demolez la o intrare în faţa secţiei T.B.C. la Aiud, o uşă şi o scară deasupra unui beci. Acolo am scos zile întregi cătuşe vechi, lanţuri pentru picioare (forjate), plus oase şi iar oase de foşti deţinuţi, care însă nu mai aveau gură să ne spună de când şi ale cui erau, căci erau negre, vechi şi multe!
Le încărcăm în coşuri de căruţă şi cu molozul le duceau la gârlă, undeva!
Am văzut într-o zi un student prin anul III care n-a mai putut suporta chinul, şi s-a spânzurat de cârligul de sus de la uşă. Am trecut pe lângă el, făcând cruce şi am mers la Tuburi, cu Sahleanu Mircea, din Frasân-Bucşoaia, gândind cum se măcina o generaţie sub raiul comunist!
In camera T.B.C. eram 2-300 bolnavi. Era o hală lungă, iar paturile de fier erau suprapuse câte patru. Cine avea puterea şi curajul să se urce sus, la al patrulea, avea mai cald, însă mirosul de cadavre bolnave te otrăvea!
Cei care erau bătrâni şi mai grav bolnavi, preferau să stea pe patul de jos, însă cimentul cu răceala şi umezeala, te grăbeau să mergi mai repede la "Doi pruni", căci aşa se chema cimitirul unde erau îngropaţi deţinuţii, pe un imaş cu doi pruni. Câte cruci vor fi acolo?
Cine ştie?
Spuneau cei vechi că pe cei morţi numai noaptea îi scoteau doi deţinuţi de drept comun, însoţiţi de gardian, iar la groapă le lua zeghea şi pătura pe care le aduceau înapoi, că nu meritai nici atât, să nu piardă statul, şi-ţi dădeau drumul în groapă doar în cămaşă, fiind considerat duşmanul poporului!
La zile ca 1 Mai, 23 August, etc, pe podul care este lângă temniţa Aiud, puneau fanfara şi cânta: „Pân'la urmă o să piară duşmanii poporului!” până ne zăpăcea!
Mă întreb: câţi oare au trecut prin aceste lagăre ale morţii şi câţi mai suntem în viaţă din cei surghiuniţi?
In drum de la Botoşani, au avut grijă să ne ducă prin tranzit pe la închisorile Jilava-Văcăreşti câte o săptămână, prin camera de execuţie. Pereţii erau împroşcaţi de sânge şi găuriţi, ciuruiţi de gloanţe, cum mai văzusem doar pe front, numai că pe front nu era aşa sinistru! Dormeam pe pat cu gratii de fler, masa era doar „cir”. De dormit nu aveai cum, căci patul era doar un grătar, iar apa era până aproape de gratiile patului.
Personal am suferit si trecut prin ele; dar după atâţia ani, şi încă n-am fost să le văd pe dinafară!
Groaza de acele temniţe mă opreşte să merg să le văd!
Ştiu că Gherla are forma de U, iar oamenii îi zic „Casa Galbenă”; Aiudul are forma de T, la intrarea în închisoare scria: „Uzinele Metalurgice Aiud”, dar acolo era închisoare, şi apoi, cu deţinuţii au facut-o uzină, botezând-o, în loc de temniţă, „U.M.A.”!
Fie ca rândurile acestor dialoguri adevărate să ajungă la fiecare în suflet şi să fie ca o învăţătură, ca niciodată aşa grozăvii să nu se mai repete!
Să poată spune oricine, că şi pe aici au trecut oameni şi nu cârpe!
"Dezveliţi tot adevărul
şi le spuneţi tuturor
cum muriră fraţii noştri
pentru neam şi ţara lor."
Biserica Ortodoxă a rânduit pentru dreptcredincioşii creştini anumite zile sau perioade de post. Postul, ca poruncă divină şi practică tradiţională a Bisericii, este foarte bine rânduit în cadrul anului bisericesc, fiind strâns legat şi de succesiunea marilor sărbători. Fiind un mijloc de desăvârşire morală, postul înseamnă abţinerea de la mâncarea aşa-zisă „de dulce“, adică lapte, ouă, carne, peşte şi derivate ale acestora, dar şi o înfrânare a faptelor şi a gândurilor noastre.
Dascălul Gheorghe Dubiţ elev la Şcoala de cântăreţi bisericeşti Iaşi.
De exemplu, sunt şcoli, care au primit sume de bani pentru zugrăveală şi dezinsecţie. Aceste lucruri puteau fi făcute şi cu banii primăriei.
